Paleoecologia Ecosistemelor Salmastre din Bazinul ... - GeoEcoMar

36
(Istriţa)
Pietroasele
(Istriţa)
Carand
(M-ţii
Metalferi)
4.4.1. - Câteva consideraţii generale asupra Sarmaţianului
Comparativ cu luxurianta faună marină a Badenianului, comunitatea sarmaţiană este mult
mai redusă. Primul sindrom care anunţă salmastrizarea unui areal marin este diminuarea cantitativă
şi dispariţia unor specii şi concomitent cu “erupţia” unei minorităţi. Următorul episod este aşa
numitul “efect Babel”, respectiv dispersia în forme noi cu rang de specii sau subspecii
paleontologice. Altfel spus, o remarcabilă variabilitate intrapopulaţională al acestor specii
(populaţii) „reziduale”.
Din tabelul anterior vedem că doar puţine genuri penetrează acest filtru salin, dar fiecare a
oferit o dispersie specifică ridicată. Genurile sarmaţiene sunt Neocyprideis (Miocyprideis),
Cyamocytheridea, Cytheridea, Aurila, Senesia, Leptocythere s.l., Loxoconcha. Sporadic mai apar în
nivelul bazal Quadracythere, Bythocypris, (Jiricek, 1974, Cernajsek, 1974). La finele Sarmaţianului
apar genuri „excentrice” de tipul Loxocauda şi Stanchevia (singura specie ornamentată). Tot
accidental se regăsesc genurile dulcicole Limnocythere, Ilyocypris sau Cypridopsis, dar exclusiv
local sau regional.
La fel de importantă este şi prezenţa sporadică controlată ecologic a genurilor care vor face
“epocă” la nivelul Pannonianului (deci exclusiv în arealul Pannonic). Este vorba despre
Pannonocypris (=Hungarocypris), Typhlocypris, Amplocyprs, Erpetocypris, Candona.
Analogia cu bazinele salmastre actuale (cu Marea Neagră) sugerează că “ruptura” dintre cele
două ecosisteme acvatice are loc în jurul salinităţii 0.27 %. Până la această limită, comunitatea
marină rămâne unitară şi abia mai jos de ea apar dezechilibre.
Fără îndoială, prin comparaţie cu secvenţele post-sarmaţiene, etajul Sarmaţian este totuşi
unitar, cu aceiaşi ecologie şi aceiaşi faună în întreg arealul peri-Carpatic În plus, alături de unitatea
(relativă) a comunităţii, unitară rămâne şi morfologia speciilor.
Ansamblul faunelor sarmaţiene este fragmentat în trei secvenţe succesive, fiecare purtând
numele unei regiuni nord-pontice, Volhinian, Besarabian, Chersonian (Simionescu, 1903). Pentru
arealul intra-Carpatic, Sarmaţianul este limitat la primele două, respectiv la Volhinian şi
Besarabianul inferior. Restul aparţine Pannonianului, privit ca echivalent temporal al
Besarabianului superior, Chersonianului şi Meoţianului. Problema dificilă este aceea a corelării
dintre aceste două areale (a justificării ei, dincolo de simpla afirmaţie) şi a ambelor, cu faciesurile
marine din Tethys.
Evoluţia comunităţilor de ostracode nu confirmă această corelare prea didactică
Ca toate “etajele salmastre” din Paratethys şi Sarmaţianul poate fi divizat local sau chiar
regional pentru că există o direcţie a schimbării faunelor generată de reducerea lentă a salinităţii
bazinului mai accentuată în unele zone. Ansamblul însă, respectiv momentul apariţiilor “inovaţiilor
morfologice” în acest interval de timp, singurele în măsură să permită fragmentarea biostratigrafică,
sugerează un traseu gradual început cu baza Volhinianului şi încheiat odată cu finele
Besarabianului. Chersonianul pare mai mult un facies particular al Sarmaţianului, un timp în care
întreaga fauna anterioară dispare fiind înlocuită cu una “excentrică”, necunoscută nici unde anterior
(Stanchevia, Loxocauda). In plus, asistăm la o adevărată explozie a două specii de Mactra (din cele
câteva zeci anterioare) Să adăugăm dispariţia Cardiidaelor şi a majorităţii gasteropodelor (cu
excepţia strict locală a celor pulmonate sau lacustre). Foraminiferele sunt fie foarte rare, fie lipsesc.
Cu alte cuvinte, Chersonianul încheie un ciclu ecologic, un fel de acoladă salmastră
încheiată într-un context oligohalin sau chiar lacustru (în podişul Moldovenesc). Limita lui