Paleoecologia Ecosistemelor Salmastre din Bazinul ... - GeoEcoMar
Paleoecologia Ecosistemelor Salmastre din Bazinul ... - GeoEcoMar
Paleoecologia Ecosistemelor Salmastre din Bazinul ... - GeoEcoMar
You also want an ePaper? Increase the reach of your titles
YUMPU automatically turns print PDFs into web optimized ePapers that Google loves.
18<br />
se continuă (numai în Paratethys) până la finele acestuia, adică până la începutul salmastrizării<br />
acestui spaţiu geografic. In schimb, în arealul mediteraneean după o pseudoextincţie îndelungă<br />
(întregul interval Messinian), specia reapare la nivelul Pliocenului (marin) şi există în comunitatea<br />
actuală a Mării Mediterane. Verrucocythereis verrucossa (Reuss) pare să fi apărut sincron cu<br />
Acantocythereis hystrix, dar ea se continua în întreaga succesiune “Elveziano – Tortoniano –<br />
Saheliano” <strong>din</strong> peninsula italică. În Paratethys specia este exlusiv badeniană.<br />
În concluzie, sunt numeroase specii care permit sincronizarea etajelor Miocenului mediu <strong>din</strong><br />
bioprovincia mediteraneeană cu arealul Paratethysului. Diferenţele sunt minore şi sunt justificate<br />
prin stricte condiţionări ecologice locale şi regionale.<br />
2.2. Helveţianul<br />
Helveţianul lui Mayer-Eymar (1858, redefinit în 1868) este o altă „zonă fierbinte” a<br />
biostratigrafiei „clasice”.<br />
În molasa alpină, Helveţianul a fost definit pe foraminifere (Rutsch, în 1958, care-i fixează<br />
şi un neostratotip la Imihubel). Din nefericire, foraminiferele sunt nu numai puţine, dar şi extinse pe<br />
un interval stratigrafic extrem de larg. Ele se regăsesc “explosiv” tocmai la nivelul Sarmaţianului.<br />
Este vorba de Elphidium macellum, Cibicides lobatulus, Nonion boueanum, Rotalia beccari<br />
(Rutsch, Drooger, Oertli, 1958), specii care sugerează un facies salmastru. Oricum, el pare să fie<br />
anterior apariţiei Velapertinei (“pre-Orbulina datum”) şi mai nou decât Burdigalianul (conform<br />
faunei de moluşte şi ostracode). Acest episod salmastru are o extensie regională şi poate fi un<br />
echivalent temporal al Ottnangianului.<br />
Comunitatea ostracodelor helveţiene are o singură specie exclusivă, Neomoceratina<br />
helvetica Oertli, o specie anterioară speciei Neomoceratina laskarevi Krstic & Pietrezniuk. Ele par<br />
să fie în linie filogenetică directă. Restul speciilor de ostracode au o extensie temporală care<br />
depăşeşte limitele stratigrafice acceptate pentru Helveţian.<br />
În bazinul Vienei, aşa zisul “Helveţian superior” a fost înlocuit cu Karpatianul (Cicha şi<br />
Seneş, 1964), iar cel inferior a fost atribuit Burdigalianului superior. “Elveziano” italian pare să fie<br />
mai nou decât Helveţianul elveţian (Berggren, 1969).<br />
3. Miocenul <strong>din</strong> Paratethys<br />
Miocenul <strong>din</strong> spaţiul Paratethysului debutează cu un etaj contraversat, Egerianul. Eggerianul<br />
(imaginat de Baldi şi Seneş, 1968 şi ameliorat de Steininger (1975) sugerează existenţa unei<br />
comunităţi faunistice unitare care asociază Chattianul şi Acvitanianul, adică ultimele faune<br />
oligocene cu primele faune miocene. Argumentele sunt căutate şi găsite în mişcarea temporală al<br />
moluştelor. Rezultatul ne apare astăzi ca un insucces biostratigrafic. Steininger (op.cit) îşi ia<br />
precauţiile necesare, susţinând că “etajul” este exclusiv Central European, ceea ce elimină acest<br />
areal în afara fluxului general al faunelor, şi-l transformă într-o zonă unică, cu evenimente unice,<br />
deşi în interiorul lui se poate trasa limita <strong>din</strong>tre Oligocenul terminal şi Miocenul bazal, cu aceleaşi<br />
decizii, aceiaşi metodă, aceleaşi incertitu<strong>din</strong>i ca şi până atunci. Altfel spus, Egerianul nu este ceva<br />
necesar.<br />
Faunele de ostracode, atât de la stratotip (Brestenska, 1975), cât şi <strong>din</strong> celelalte<br />
faciostratotipuri (inclusiv cele <strong>din</strong> Transilvania) aparţin Oligocenului superior. În partea lor<br />
terminală apar ultimele specii oligocene, Cuneocythere marginata (Bosquet) şi C. lienenklausi Keij<br />
şi primele specii miocene Henryhowella assperrima (Reuss), Miocyprideis rara şi M. glabra<br />
(Goerlich), specii care marchează începutul noului ciclu evolutiv, al Miocenului. Toate trei au<br />
avantajul unei apariţii oarecum sincrone, pe fondul unor extincţii bruşte sau rapide a majorităţii<br />
taxonilor anteriori, oligoceni.<br />
Fauna miocenă se diversifică în etape succesive, atingând un prim maximum la nivelul<br />
Burdigalianului (“Seria de Eggenburg” şi “Seria de Haller”) (Kolmann, 1975). Interesante sunt<br />
noile “inovaţii morfologice” <strong>din</strong> acest interval: Callistocythere, Microcytherura, Semicytherura,