Paleoecologia Ecosistemelor Salmastre din Bazinul ... - GeoEcoMar

41
Bassarabian, la 0.07- 0.08 % în Chersonian, cu excepţia episodului final, complet îndulcit (în zona
Subcarpatică). Se presupune existenţa în acest interval de timp a unui climat temperat.
Prezenţa Chersonianului calcaros în Dobrogea şi a unei stive argiloase groase de peste 500 m
în zona litoralului bulgar sugerează deplasarea axei de subsidenţă a bazinului mult spre sud.
Sarmaţianul şi Meoţianul nu apare în nici unul din forajele din Marea Neagră.
Sunt autori (Chepalyga, 1985, Rogl, 1999) care afirmă „regresiunea chersoniană” în arealul
Euxinic, iar alţii (Kojumdjieva, 1978) sugerează chiar o reală fază de desicaţie (evaporite găsite în
forajele Leg DSDP 42 B, Ross, Neprochnov, 1978). Din nefericire, în lipsa fosilelor biostratigrafia
acestor sedimente anterioare Ponţianului, este neconfirmată, iar vârsta evaporitelor poate fi oricare.
Meoţianul este un fel de „miracol” paleontologic pentru că fauna nu are nici ascendenţi în
Sarmaţian şi nici descendenţi în Ponţian.
În arealul Euxinic se pare că Meoţianul debutează cu invazia (transgresiunea) unei faune
„marine” (Kolesnikov, 1940). Gillet (1961) afirmă chiar că fauna meoţiană ”derivă direct din fauna
mediteraneeană”, pag. 234). De fapt, cu excepţia secţiunii de pe valea Atapi (Abkhazia) nu avem
niciunde o faună marină tipică, ci doar o faună tolerantă salin, desigur de origine marină (unele vin
din Sarmaţian, ca Syndesmia tellinoides, dar apar şi numeroşi taxoni ”excentrici” ca Sphaenia,
Cimmeria sau Sandria). Este vorba dspre ”Stratele cu Dosinia maeotica”, specie care se regăseşte şi
în bazinul Dacic. În a doua jumătate a Meoţianului asistăm la o regresiune evidentă în întreg arealul
Paratethysului, însoţită de o considerabilă reducere salină (apreciată la 0.06-0.10%), salinitate care
continuă să scadă ajungând la finele Meoţianului la limita „baremului” salmastru (în jur de 0.05 %)
cu o faună exclusivă de Unionidae endemice şi ostracode (Reticulocandona, Candonae endemice).
În arealul răsăritean al Paratethysului, distibuţia şi succesiunea faunele diferă de regiunile
apusene, iar limitele biostratigrafice sunt mai puţin clare. Bogdanovici (1969) şi Maisuradze (1980)
au găsit o asociaţie de foraminifere în sedimentele Meoţianului. Sarmaţianul superior este slab
salmastru şi sărac în faună (Eiphidium martkobi Bogdanovici, E. subgranosum (Egger), E.
macellum (F.&M.) Nonion bogdanovici Vol., Quinqueloculina sp., Ammonia beccari L.), prin
comparaţie cu Sarmaţianul inferior şi mediu unde sunt citate 126 specii de foraminifere).
Comunitatea foraminiferelor din Meoţianul inferior nu diferă de cea anterioară decît prin apariţia
unor specii „deviante”: Discorbis risillus Bogd., D. kartvelicus Krash., Elphidium ex gr macellum,
E. ex gr subgranosum, E. feodorovi Bogd. În Meoţianul superior apar şi speciile Quiqueloculina
maeotica Gerke, Cibicides ex gr lobatulus, Bolivina ex gr dilatata, B. ex gr textularoides.
Maisuradze (op.cit.) citează trei specii de foraminifere în Ponţianul inferior (Quiqueloculina aff
akneriana, Q. aff. pseudocuneata, Ammonia beccari). Imensa majoritate a speciilor sunt noi,
endemisme locale, iar frecvenţa lor scade atît spre arealul caspic cît şi spre cel euxinic sugerînd o
legătură spre un posibil areal salmastru din sudul Caucazului. Moluştele sunt mai convingătoare.
Badzoshvili (1979) găseşte în vestul Georgiei o faună de moluşte de origine marină în Meoţianul
inferior (Ostra maeotica, Mytilaster incrassatus, Loripes psudoniveus, Cardium mithridates,
Dosinia maeotica, Paphia abichi, Ervilia minuta, Alvania pseudoalvania, A. montagui, Rissoa
inflata, R. subangulata, R. subinflata, R. carinata, R. maeotica, Cerithium rubiginosum, Pirenella
disjuncta, P. maeotica, Bittium reticulatum etc). În mod evident, structura comunităţii nu diferă
(generic) de cea recentă, litorală din Marea Neagră sugerînd un cadru salin similar sau foarte
apropiat.
Meoţianul superior în schimb este slab salmastru cu o faună asemănătoare cu aceea din zona
subcarpatică (Congeria panticapaea-novorossica-navicula, Theodoxus stefanescui, Turricaspia
brusinai, Pseudoamnicola pseudovariabilis, P. striata, P. atava alături de ultimele specii
sarmaţiene: Abra tellinoides, Mactra superstes, Sphraeronassa andrussovi. Autoarea conchide că
fauna de moluşte meoţiană nu este legată filogenetic cu cea sarmaţiană, ea fiind de origine
mediteraneeană. În schimb, această faună este sursa taxonilor ponţieni. Ponţianul din acest areal
începe la fel ca în întreg arealul Euxinic şi Dacic, cu extincţia majorităţii comunităţii meoţiene şi
„explozia” speciilor de Congerii mici (ex. gr. novorossica şi variantele ei morfologice) şi
Prosodacna littoralis, Paradacna abichi sau Dreissensia simplex (toate sînt specii de apă dulce sau
cu salinitate redusă şi larg fluctuantă).