Paleoecologia Ecosistemelor Salmastre din Bazinul ... - GeoEcoMar

27
noua faună salmastră s-a dilatat în stadii şi forme succesive diferite de la o zonă la alta. Altfel spus,
fiecare stadiu regional (sau local) a putut constitui o entitate biostratigrafică mai mult sau mai puţin
clară, proces sesizat imediat de biostratigrafi.
Spaţiul geografic unde poate fi separat Konkianul este cel nord-pontic (Volhinia, Podolia).
Privit de pe poziţia evoluţiei unui sistem biologic, apare evidentă o „mişcare” în doi timpi: 1)-o
reducere semnificativă a biodiversităţii (316 specii de moluşte şi aproape 200 de ostracode în
Badenianul superior (marin) şi doar 150 apecii de moluşte şi mai puţin de 40 specii de ostracode în
Konkianul inferior), 2)-apariţia de taxoni specifici. Konkianul superior („Stratele de Veseleanka”)
este un al doilea moment când apare un număr de noi specii dominante cantitativ (Acanthocardia
andrussovi, Parvivenus konkensis, Mactra basteroti konkensis, Ervilia pusilla-trigonula). Altfel
spus, apare o nouă comunitate stabilă, un nou tip faunistic generat şi întreţinut de un nou sistem
ecologic, cel salmastru, cu o salinitate apreciată de Merklin (1953) în jur de 20 0 / 00 . În concluzie,
între cele două momente apare o adevărată „fractură ecologică”.
5.1. Dilema biostratigrafică a Konkianului
Aminteam anterior că Konkianul a fost definit de Andrusov (în 1917, fide Gontcharova,
1975) ca un etaj între Karaganian şi Sarmaţian ceea ce ar fi fost suficient. Dar Andrusov a adăugat o
precizare nefericită: “ca secţiune-tip a etajului Konkian, noi o considerăm în cadrul stratelor cu
Venus konkensis Sokolov, 1889”, adică îl leagă de extensia temporală a unei singure specii. Desigur,
Andrusov a respectat în parte regula jocului, un etaj trebuie definit atât prin faunele caracteristice
acelui interval temporal, cât şi prin poziţia lui în scara etajelor deja definite. Dar “Stratele cu Venus
konkensis” în loc să clarifice şi să precizeze, îl deplasează spre un alt câmp de interogaţii şi anume,
timpul de existenţă al acestei specii este similar cu etajul Konkian ? Dacă da, el devine o zonă
biostratigrafică mai nouă sau mai veche decât ascendenţii şi descendenţii ei. Oricum, Konkianul a
fost acceptat aşa cum este şi a primit un lectostratotip pe Valea Veseleanka, care litostratigrafic
acoperă atât Stratele de Konka propriu zise, cît şi sedimentele mai vechi şi mai noi decât acestea (la
Buglovka, în Podolia). Aici apare o secvenţă argiloasă groasă de 4 metrii cu numeroase exemplare
de Venus konkensis. De aici aprecierea se diluează treptat din cauza metodei folosite. În ea regăsim
obsesia stratigrafiei Jurasicului cu amoniţi, adică logica mecanică a succesiunii dincolo de mediul
ecologic sau de filogeneză. Această secţiune argiloasă de patru metrii a devenit o unitate
biostratigrafică, iar “Stratele de Veseleanka”, altceva. Prima reprezintă Konkianul, în timp ce
“Stratele de Veseleanka” au devenit Buglovian (Merklin, 1953, Ilina şi Sutkin, 1963). Konkianul în
această formulă rigidă eludează ideea lui Andrusov de etaj cuprins între Karaganian şi Sarmaţian.
“Sratele de Veseleanka” de pe Valea Veseleanka acoperă numai partea superioară a “Stratelor de
Konka” de pe aceiaşi vale. În plus, în sudul Ucrainei sau în Caucaz, secţiunile cu faune
asemănătoare au adăugat nunaţe noi. Buglovianul ar fi deci partea superioară a Stratelor de Konka
cu Venus konkensis (Sokolov) şi Donax dentiger Eichwald din peninsula Mangaşlâk şi Valea
Veseleanka.
Mai simplu ar fi să privim întregul proces ca o etapă cu salinitate diminuată care mai
conservă ultimele “rezidii” marine alături de primele apariţii salmastre.
Suntem în mod evident în faţa unui proces gradual şi inegal de reducere a salinităţii cu toată
gama de procese biologice de care vorbeam anterior. Odată cu apariţia primelor “semnale”
salmastre, respectiv cu primele lor efecte asupra faunelor, trebuie trasată limita, iar orice fel de
discuţii privind apartenenţa, existenţa sau corelarea Konkianului sau Buglovianului devin inutile.
Limita se trasează odată cu apariţia primului element faunistic salmastru, indiferent de cantitatea,
longevitatea sau oportunismul faunelor marine asociate sau complementare.
Marea Neagră are în componenţa comunităţii de ostracode cam 31 de specii marine
(existente şi în Meditarana) dintr-un total de 129 de specii şi rămâne un spaţiu salmastru tipic,
absolut distinct de Marea Mediterană. Invazia faunelor mediteraneene, undeva, în Pleistocen
marchează ultima limită biostratigrafică din istoria Paratethysului.