Paleoecologia Ecosistemelor Salmastre din Bazinul ... - GeoEcoMar

31
Ericson şi Wollin (1968) pe foraminifere, atribue Langhianului zonele N-8, N-9 şi N-10 (şi
în parte N-11), Serravallianului zonele N-12, N-13, N-14 şi o parte a zonei N-15. Limita
Serravallian – Tortonian fiind plasată în interiorul zonei N-15. Logica etajelor este bulversată şi
timpul geologic este transferat exclusiv în câmpul unei logici “de birou”, al echivalării dintre
simboluri care acoperă orice, nu însă şi faunele şi mediul lor de viaţă.
Berggreen şi Van Couvering (1974) reiau toate aceste zonări ambiţioase şi le pun în paralel
cu datele de vârstă absolută şi de paleomagnetism oferindu-ne o altă imagine. Limita Burdigalian –
Langhian este la 14,2 MA, limita Langhian – Serravallian la 13,0 MA, Serravallian – Tortonian la
11,2 MA şi Tortonian – Messinian la 6,5 MA. Cea mai veche datare a Sarmaţianului inferior este în
jur de 14 MA, adică în Langhianul inferior. In acest context, durata Sarmaţianului ar fi de
aproximativ 3 MA, acoperind în timp întreaga durată a Langhianului şi întreg Serravalianul
Sarmaţianul din bazinul Vienei are baza în jurul cifrei de 14 MA şi s-ar încheia în jurul cifrei de 11
MA (Papp, Steininger, 1975). “Ars biostratigraphica” nu se calculează însă în cifre absolute, altfel
n-ar mai fi artă, ci aritmetică de băcan.
Capitolul IV
Ecosistemul salmastru
Şi în biostratigrafie, nu toate cauzele sunt elucidate şi cele mai multe nici cel puţin n-au fost
imaginate. Un autor, (Riedel, 1978) spunea un lucru ce pare adevărat, anume că acolo unde ordinea
naturală nu se lasă descifrată sau înţeleasă, noi suntem obligaţi s-o inventăm. Ca urmare, să
încercăm şi noi o ipoteză de corelare ce pare verosimilă.
4.1. Ce este un ecosistem salmastru ?
Un sistem biologic este definit ca o unitate organizatorică, alcătuind un ansamblu de
elemente interconectate. Din punct de vedere termodinamic, orice sistem biologic este unul departe
de echilibru, având o evidentă tendinţă anti-entropică (Botnariuc, 1999).
În acelaşi timp, orice sistem biologic are o istorie şi ca orice istorie ea poate fi cunoscută sau
imaginată în funcţie de calitatea şi cantitatea informaţiilor, a metodei folosite şi, în cele din urmă, a
teoriei acceptate.
Conceptul de ecosistem devine mai precis şi chiar mai concret în cazul celor trei ecosisteme
acvatice: dulcicol, salmastru şi marin. Sub rezerva că în acest caz intervin alte elemente de valoare.
Anume, spaţiul geografic, specificitatea faunei fiecăruia şi în mare parte, incompatibilitatea acestora.
Aceasta ridică o a doua problemă îndelung discutată, determinismul ecologic.
Un bazin marin, mare sau mic, în momentul în care este izolat de oceanul mondial,
„evadează” din sistem şi devine altceva. La polul opus, ecosistemul dulcicol este exclusiv
continental şi inevitabil, fragmentat spaţial. Dar ambele au o caracteristică care le uneşte cel puţin
teoretic: fiecare conservă acelaşi tip de faună, exclusivă şi implicit, fiecare cu procesele lui biologice
exclusive. Între faunele marine şi cele lacustre există o totală incompatibilitate. Între ele este
ecosistemul salmastru, singurul care acceptă inserţia unor elemente faunistice din celelalte două.
În timpul geologic sunt cunoscute două „momente salmastre”, primul începe în timpul
Jurasicului superior şi se încheie undeva la sfârşitul Cretacicului inferior şi poartă numele de
Wealdean-Pourbekian, al doilea, începe la finele Badenianului şi există, până astăzi.În interiorul lui
s-a construit o scală temporală care începe cu Sarmaţianul şi se continuă până astăzi (în Marea
Neagră şi Marea Caspică), fiecare episod al fluctuaţiilor saline purtând un nume simbolic, cu rol de
etaj. Aceste fluctuaţii au fost extrem de inegale în diferite areale, toate salmastre, atât în gradul
salmastrizării, cât şi în temporalitatea procesului. De aici, faune diferite şi aprecieri diferite.