Paleoecologia Ecosistemelor Salmastre din Bazinul ... - GeoEcoMar

76
animale (domestică) poate fi obţinută după 1000 de generaţii de selecţie dirijată, amintind însă şi
cazul unei noi rase de raţă obţinute după trei generaţii. Altfel spus, crescătorul alege dintre
descendenţi specimenele care sunt în posesia unuia sau unora dintre caracterele căutate (gândite
anterior) şi încearcă să le fixeze populaţional. În mediul natural, contextul ecologic poate oferii ceva
similar dacă există o direcţie a schimbări, cazul Paratethysului care „migrează” ecologic în sensul
reducerii salinităţii. Schimbările morfologice fiind dese şi uneori, rapide, şi taxonomia tinde să se
„mişte” la fel de repede. Genul Loxoconcha are aproape 100 MA, iar în intervalul Sarmaţian-Recent
au apărut şi dispărut peste 150 de specii. Altfel spus, longevitatea unei specii este strîns legată de
schimbările ecologice. Existenţa lor şi rolul ei biostratigrafic nu se suprapun întotdeauna.
Paleoprovincie faunistică. Cele patru bazine care fac parte din istoria Paratethysului, respectiv
bazinul Pannonic, Dacic, Euxinic şi Caspic s-au deconectat după Sarmaţianul mediu. A apărut un
fel de „coexistenţă de asincronisme” fiecare bazin avînd o faună specifică. Bazinul Pannonic s-a
izolat şi a devenit un lac de mari dimensiuni, similar cu Lacul Caspic din zilele noastre cândva la
finele Bessarabianului. Bazinul Dacic s-a izolat de cel Euxinic în post-Ponţian (cu inserţii euxinice
pasagere). În fine, bazinul Euxinic a fost conectat de mai multe ori de cel Caspic şi de Marea
Mediterană în timpul Cuaternarului. Ca urmare, fiecare dintre ele au avut un traseu „personal” al
evoluţiei faunelor în anumite secvenţe temporale cînd erau izolate spaţial sau ecologic.
Ipoteză - teorie – paradigmă. Este succesiunea firească şi normală în „jocul cercetării” unde datele
asociate se transformă în idei (şi uneori principii). Darwin a studiat şi verificat o serie întreagă de
procese biologice în urma cărora a presupus câteva ipoteze care asociate au condus în final, la o
teorie, teoria schimbării permanente a organismelor de toate felurile (fără să afirme explicit
evoluţia). Faptul că schimbarea este inegală, iar unele organisme par să nu se fi schimbat niciodată
(relicte, fosile vii) este o problemă atât internă (intrinsecă organismului, speciei), cât şi de mediu
(adaptarea). Când teoria este unanim acceptată şi ea se dispersează în celelalte domenii conexe,
devenind un model general de gândire, ea devine paradigmă. Este cazul teoriei evoluţioniste care a
avut ca justificare şi argument teoria selecţiei naturale. Uneori o paradigmă se poate transforma în
credinţă (ideologie) şi poate devenii o frînă în calea cercetării raţionaliste. Excesul de raţionalitate a
condus însă fie la mecanicism, fie la „jurnalism ştiinţific”.
Metacomunitate. Este vorba despre asocierea tuturor faunelor fosile la nivelul unei bioprovincii,
indiferent de situaţiile locale sau particulare posibile (cazul unei faune lacustre recoltată dintr-un
perimetru marginal, pusă alături de una marină sau salmastră din restul bazinului, ele fiind
incompatibile pentru că nu inter-relaţionează deşi sunt contemporane). Cu alte cuvinte,
metacomunitatea nu poate aprecia spectrul ecologic al unui bazin, ca o medie al asocierii tuturor
speciilor. Este motivul pentru care Kuialnikianul (cu extensie regională) cu o faună îndulcită este
apreciat ca un etaj (subetaj) post-Kimmerian şi nu ca un episod lacustru local contemporan cu fauna
constant salmastră, bazinală a Kimmerianului.
Spaţiu de existenţă. Cu excepţia speciei om (şi câine), nu există „specie universală” (iar dacă
acceptăm teoria evoluţiei umane, nici el n-ar trebui să fie). Cu alte cuvinte, fiecare specie este
adaptată unui anume spaţiu condiţionat ecologic. Este ceea ce afirmam (Olteanu, 2000) despre
„internalizarea” mediului, ca efect al senzorilor (percepţia mediului) şi a reacţiilor la cauze
cunoscute (şi acceptate). Acest lucru menţine specia (populaţia) în limitele unor parametrii
funcţionali şi morfologici comuni (aşa numitul perimetru de mediocritate al speciei). Din cauze
diverse, fiecare specie tinde spre extensia mediului cunoscut spre altul, similar sau asemănător. Este
cauza comună a migraţiilor şi a pseudo-extincţiilor.
Timp de existenţă. Nici o specie nu e nemuritoare. Toate au avut o viaţă cu un început şi un sfârşit.
Cauzele începutului şi sfârşitului unei specii a fost imaginat în diverse feluri. Dar dincolo de teorii,
paleontologia afirmă categoric că timpul de existenţă este o realitate verificabilă. În general se
susţine că în decursul timpului au apărut cam cinci miliarde specii şi cam tot atâtea au dispărut.
Specii reper – Comunităţi reper. Cunoscând timpul şi spaţiul de existenţă a unor specii (ideal este
cunoaşterea întregii comunităţi) ajungem la o anume ierarhizare valorică a lor, funcţie de utilitatea
lor biostratigrafică. Specia reper perfectă este cea cu o biomasă mare, uşor de recunoscut, cu un
timp de existenţă unanim acceptat. Dacă le are pe toate acestea, specia devine una care simbolizează