IN T E L L E C T U S 2 /2 0 1 3 - agepi

DREPT DE AUTOR ŞI DREPTURI CONEXE/
COPYRIGHT AND RELATED RIGHTS
de împrumut, precum şi a drepturilor conexe se
preconiza să fie similară celor prevăzute de Convenţiile
de la Berna şi Roma, deşi durata acestora este în
prezent reglementată de Directiva termenului.
3. Directiva Consiliului 93/83/CEE din 27 septembrie
1993 privind coordonarea anumitor dispoziţii
referitoare la dreptul de autor şi drepturile conexe
aplicabile difuzării de programe prin satelit şi retransmisiei
prin cablu.
Această Directivă se referă la problemele dreptului
de autor care nu au fost abordate anterior, în
Directiva televiziunii fără frontiere, adoptată în anul
1989. Deşi un obiectiv principal al acelei Directive
l-a constituit distribuţia şi promovarea programelor
europene de televiziune, în ceea ce priveşte dreptul
de autor nu au fost luate în consideraţie, totuşi, diferenţele
dintre legislaţiile statelor membre privind
problema difuzării prin satelit, iar în ceea ce priveşte
retransmisia prin cablu, nu a fost specificat timpul şi
condiţiile în care operatorul are dreptul de a transmite
emisiunile prin intermediul reţelelor în cauză. Astfel,
Directiva cu privire la retransmisia prin satelit şi
prin cablu facilitează rezolvarea problemelor privind
drepturile de autor legate de natura transfrontalieră
a emisiunilor prin satelit şi prin cablu şi determină
creşterea potenţială a alegerii telespectatorilor.
4. Directiva Consiliului 93/98/CEE din 29 octombrie
1993 privind armonizarea duratei de protecţie a dreptului
de autor şi a anumitor drepturi conexe.
Această Directivă a extins durata de protecţie a
drepturilor de autor. În consecinţă, au revenit sub
protecţie o serie de autori şi opere care anterior intraseră
în domeniul public – scriitori ca, de exemplu,
James Augusta Aloysius Joyce sau artişti plastici ca
Pieter Cornelis Mondriaan etc.
Termenele de protecţie extinse se aplicau doar
faţă de operele protejate prin drept de autor la data
de 1 iulie 1995 în cel puţin un stat membru. Aceste
termene nu se aplicau faţă de operele care la acea
dată nu erau protejate prin drept de autor în nici
unul dintre statele membre. În general, termenele
de protecţie extinse au următoarea durată: pentru
drepturile de autor – 70 de ani de la moartea autorului
şi pentru drepturile conexe – 50 de ani de la
moartea autorului. De asemenea, în Directivă este
specificat, în fiecare caz, punctul de plecare pentru
calculul duratei.
5. Directiva Parlamentului European şi a Consiliului
96/9/CE din 11 martie 1996 privind protecţia juridică a
bazelor de date.
Această Directivă asigură protecţia drepturilor
de autor la două niveluri, şi anume: protecţia bazelor
de date care se califică drept originale prin dreptul
de autor şi, mai nou, dreptul Sui Generis pentru
bazele de date neoriginale.
Dreptul Sui Generis, bazat pe criteriul ce atestă „o
investiţie substanţială” în loc de originalitate, a fost
controversat de la început, rămânând însă intact
la nivel internaţional. În situaţia în care lipseşte un
acord internaţional pentru domeniul în cauză, bazele
de date din Uniunea Europeană se bucură de
un nivel de protecţie mult mai înalt faţă de ţările de
pe alte meridiane ale globului.
6. Directiva Parlamentului European şi a Consiliului
2001/29/CE din 22 mai 2001 privind armonizarea
anumitor aspecte ale dreptului de autor şi drepturilor
conexe în societatea informaţională.
Această Directivă stabileşte regimul juridic al
dreptului de autor şi al drepturilor conexe în cadrul
Pieţei Comune, cu referire specială la societatea
informaţională. De asemenea, Directiva consacră
dreptul de comunicare a operei către public, inclusiv
dreptul de a pune la dispoziţia publicului alte
obiecte ale protecţiei, precum şi dreptul de distribuţie,
stabilind limitele şi excepţiile drepturilor de
reproducere, de comunicare şi de distribuţie.
7. Directiva Parlamentului European şi a Consiliului
2001/84/CE din 27 septembrie 2001 privind dreptul de
suită în beneficiul autorului unei opere de artă originale.
Convenţia de la Berna privind protecţia operelor
literare şi artistice, semnată în anul 1886 şi revizuită
în anul 1971, a oferit, pe bază opţională, dreptul
de suită în beneficiul autorului unei opere de artă
originale.
Drepturile de suită constituie un drept de proprietate
intelectuală, care permite unui artist sau descendenţilor
acestuia să primească o parte din veniturile
generate de vânzarea lucrărilor ulterior primei
înstrăinări, de regulă, prin achitarea unui anumit
procent din preţul de vânzare în cazul în care lucrarea
este revândută de către un profesionist de pe
piaţa lucrărilor de artă, cum ar fi, de exemplu, un
vânzător la licitaţie (adjudecător), o galerie de artă
sau un art-dealer.
Scopul acestor drepturi este de a permite artiş-
10 | Intellectus 2/2013