IN T E L L E C T U S 2 /2 0 1 3 - agepi

căutată soluţia. Astfel, soluţia unei probleme poate
deveni punctul de plecare al unei noi cercetări, ale
cărei concluzii nu sunt decât premise, adică soluţii
provizorii, şi nu concluzive. De aceea, problema ştiinţifică,
soluţia ei şi sistemul de ipoteze de cercetare
se manifestă într-o legătură esenţială.
În opinia lui M. Weber, faptul ştiinţific nu are sens
numai pentru că există, ci pentru că este construit,
semnificat, problematizat, astfel problema problemei
apare strâns legată de problematica ipotezei,
care asigură posibilitatea identificării unor probleme
de a căror soluţionare depinde dezvoltarea unei
ştiinţe [7, p. 146]. După K. Popper, ştiinţa porneşte
numai de la probleme, progresând către problemele
de profunzime tot mai mare. Problema este aceea
care ne provoacă să învăţăm, să împingem mai
departe cunoaşterea noastră, să experimentăm şi
să observăm. Obiectivul conştient care stă în faţa
cercetătorului este întotdeauna soluţionarea unei
probleme [1, p. 67].
Esenţa unei descoperiri ştiinţifice nu constă în a
cerceta pentru prima oară, ci în a stabili relaţii solide
între ceea ce este cunoscut dinainte şi ceea ce până
în prezent este necunoscut sau mai puţin clarificat
[1, p. 58]. Cercetarea ştiinţifică problematizează, în
sensul că pune probleme, adresează întrebări cu
privire la problematica obiectului studiat. Problemele
se rezolvă prin:
▪▪
a căuta soluţii în corpul de cunoştinţe deja
constituit al ştiinţei respective;
▪▪
a face observaţii noi asupra realităţii;
▪▪
a ipotetiza şi, prin confirmare, a teoretiza ceea
ce trebuie să primească un răspuns.
În viziunea lui T. Kuhn, important este nu atât ineditul
în soluţionarea problemei, cât unghiul de vedere
din care este rezolvată problema. Cunoaşterea
defineşte, în acest caz, efortul de a ordona, problematiza,
simplifica şi vedea în moduri diferite lucrurile.
În acest proces, raţiunea căutării unor informaţii
nu constă atât în acumularea de noi date, cât în modurile
diferite de a le interpreta. Cel care se străduieşte
să rezolve o problemă nu caută, pur şi simplu,
la întâmplare, el ştie ce vrea să obţină, astfel încât îşi
proiectează instrumentele şi îşi ordonează ideile în
mod corespunzător. Or, noutatea i se arată doar celui
care ştie cu precizie la ce să se aştepte. În relaţia
dintre problema ştiinţifică şi anticiparea rezolvării
ei (ipoteza) se manifestă situaţia când problema
formulată corect conţine, implicit, şi propria soluţie.
În acest caz, trebuie să existe un echilibru rezonabil
între importanţa problemei pe care ne-o propunem
şi probabilitatea soluţionării ei [1, p. 63].
Dacă ne referim la ideile lui K. Popper, atunci trebuie
să amintim formula lui, ca răspuns la întrebarea
cum creşte cunoaşterea noastră:
P 1-----------------TT--------------------EE-------------------
P 2
El explică că pornim de la o problemă (fie teoretică
sau practică) P 1
, pe care încercăm s-o rezolvăm
prin producerea unei teorii ipotetice, care constituie
totodată soluţia noastră ipotetică (TT), aceasta
fiind baza încercării. Apoi supunem teoria noastră
testării, încercând s-o infirmăm: aceasta este metoda
critică a eliminării erorilor (EE). Ca rezultat al
acestui întreg proces, apare o nouă problemă (P 2
).
Progresul realizat poate fi estimat prin măsurarea
distanţei dintre P 1
şi P 2
, după care putem şti dacă
am înregistrat vreun progres. Conform acestei scheme,
cunoaşterea începe cu probleme şi sfârşeşte cu
probleme, adică orice soluţie a unei probleme creează
probleme noi, nerezolvate, cu atât mai interesante
cu cât a fost mai dificilă problema iniţială, iar
soluţia mai curajoasă [2, p.1].
O cercetare ştiinţifică este o investigaţie precis
delimitată, care încearcă să răspundă unei întrebări,
de asemenea, formulate foarte precis, generată de
o anumită situaţie, un anumit context, anumite
circumstanţe. Răspunsul, la rândul său, trebuie să
fie argumentat logic şi ştiinţific, prin recurgerea la
fapte şi la procedurile teoretice de elucidare şi interpretare
a faptelor [5, p 27]. Alegerea problemei ce
urmează a fi soluţionată într-o cercetare ştiinţifică
constituie unul dintre cele mai dificile aspecte de
realizare a unei cercetări.
În acest context, putem aminti că Th. Kuhn a
menţionat câteva raţiuni pentru care oamenii se
lansează cu pasiune în cercetarea ştiinţifică: dorinţa
de a fi util, pasiunea de a explora zone ale cunoaşterii,
speranţa de a găsi o ordine în lucruri, tendinţa de
a testa cunoaşterea de-a gata sau preexistenţa. De
îndată ce intră în cercetare, nimic nu-l mai tentează
decât să demonstreze că are talentul de a rezolva
probleme. O condiţie ca problema să fie considerată
ştiinţifică este ca ea nu doar să aibă soluţie, dar
şi ca această soluţie să fie una acceptabilă în termeni
LA CONSILIUL NAŢIONAL PENTRU ACREDITARE ŞI ATESTARE/
AT THE NATIONAL COUNCIL FOR ACCREDITATION AND ATTESTATION
Intellectus 2/2013 | 59