3 - agepi

nevoiţi să zboare pe Pământ, pentru a transmite ştafeta
vieţii generaţiilor viitoare.
Noi, la rândul nostru, când Pământul va îmbătrâni şi se
va depărta de zona vitală, vom nevoiţi să ne mutăm
cu traiul pe Venus, „pe noul cer şi pământ” care va
veni în locul Terrei. După Venus, ultima planetă vitală
va Mercuriul, care va încheia acest ciclu al vieţii în
Sistemul nostru solar. Înainte ca Soarele să se stingă,
oamenii vor nevoiţi să caute spaţiu vital favorabil
în Calea Lactee, într-un sistem solar tânăr. Şi acolo
ciclurile se vor repeta, tot aşa ca şi aici. Conform
calculelor astronomilor, sistemele planetare în Galaxia
noastră constituie câteva sute de mii. Deci, viaţa nu
poate exclusiv pe Terra. Şi anticii a rmau că mai
există lumi în Univers.
Sămânţa Vieţii e programată (codi cată) în toată materia
Universului. Acolo unde apar condiţii, acolo apare şi
Viaţa. După ploaie, într-o băltoacă, apar broscuţe. Viaţa
în Univers există nu numai pe Pământ. Sunt multe
insule ale vieţii, cu diverse civilizaţii dezvoltate, de pe
care am fost vizitaţi în trecut de către zei-astronauţi, iar
azi – de către OZN (obiecte zburătoare neidenti cate)
şi roboţi.
Oare rasele umane au apărut pe Pământ sau au
venit de pe alte planete Negroizii sunt băştinaşi de
pe Terra! Oamenii albi au venit oare de pe bătrânul
Marte! Pe această planetă au fost descoperite uvii
uscate, gheaţă la poli şi… piramide.
Oare în trecut au existat 2 sori – Soarele actual şi
Jupiter (acum stins) - sau a fost o vecinătate de două
sisteme solare – una bătrână cu Jupiter şi una tânără
– cu Soarele actual, care a atras sistemul vechi, ce
se stingea, dar avea civilizaţie dezvoltată, de unde au
venit pe Terra uriaşii şi alţi zei, şi viaţa s-a mutat pe
Pământ Adam şi Eva au fost trimişi de zei pentru a
popula Terra
Conform învăţăturii budiste, lumea periodic apare,
există şi se distruge. Dar ciclurile, reincarnările
continuă. Omul, cu timpul, poate deveni zeu, iar zeii
care s-au înălţat la ceruri, au promis că vor reveni pe
Pământ.
Din istorie şi mitologie a ăm că ecare popor avea zeii
săi – zeci şi sute la număr: la daci – Zamolxis, Salmoxis,
sau Zalmoxis, Gebeleizis, Bendis, la egipteni
– Amon-Ra, Atum, Ptah, Osiris, la greci – Zeus, Hera,
Prometeu, la romani – Jupiter, Geea, Marte, la slavi
– Rod, Dojdi-bog, Perun, Stribog, la azteci – zeul
Quetzalcoatl, la hinduşi – Trimurti (ce îi cuprinde pe
Brahma, Vishnu şi Şhiva), Budha, Krishna, Dyaus, la
germani – Odin, Thor, Donner… Poporul se închina lor,
deoarece zeii, printre care şi zeul umanist Prometeu
la grecii antici, luminau oamenii primitivi, îi învăţau să
cunoască lucrurile. Oamenii au început să creadă în ei
ca într-o forţă supranaturală.
Apoi, cu timpul, realitatea a devenit religie. Cuvântul
“Religie” vine din limba latină (religio, religare - a lega,
a uni, a îmbina) şi este înţeles în mod clasic drept
legatura umanului cu divinul. Zeii au fost unicaţi într-un
singur Dumnezeu.
Din cele expuse, putem presupune că religia are
rădăcini extraterestre şi nu a fost inventată de oameni,
după cum a rmau materialiştii marxişti, deoarece pe
timpul lor nu zburau “zeii” sau oamenii în cosmos şi ei
nu puteau explica veridic lucrurile.
Despre rădăcinile cosmice ale provenienţei zeilor ne
mărturiseşte şi etimologia unor cuvinte. Spre exemplu,
substantivul „theos” în gr. înseamnă „zeu”, iar verbul
„theo” - „alerg”. Filozoful antic grec Platon (anii 427-347
î.d. Hr.) menţiona că zeii aleargă după stele. Zeus în
mitologia greacă înseamnă „zeitate supremă”, nume
de provenienţă indoeuropeană – „cer luminos de zi”,
„zeu al luminii, fulgerului şi tunetului”; în indiana veche
–„deva” – „zeu”, de la rădăcina „div” – „a lumina”, „a
străluci”, „dyaus” – „cer”, în lat. „deus” – „zeu”, „dies”
– „zi”; „Elohim Gibor” în ebr. veche înseamnă „zei
(de gen feminin şi masculin) - atotputernici”; „Budha”
în sanscr. înseamnă „lumină”; „ Bodhi” – „luciditate,
cunoştinţă desăvârşită”; „Agni” – „foc”- zeul focului în
religia vedică, intermediar între zeu şi oameni. Cuvântul
„bog” (în sanscr. - “bhaga”) – „zeu” slavii l-au împrumutat
de la sciţii iranieni. „Templum”-ul roman – „templu”;
„ţerkovi” – „biserică” (din gr.) – „casa, lăcaşul zeului”
de la bun început a fost un loc îngrădit pentru a urmări
(studia) bolta cerească.
Biserica e casa Domnului. De aici şi expresia latină
„Deus ex machina” – „zeul ieşind din maşinărie” (sau
din maşină), carul zburător de foc cu care veneau pe
Terra zeii-astronauţi din ceruri. Toate lăcaşele s nte
(religioase) din lume, construite de oameni: bisericile,
geamiile, moscheele, dagobele, pagodele au forma
rachetei. Îmbrăcămintea preoţilor are asemănare cu
scafandrele astronauţilor. Iar crucea sau semiluna de
pe lăcaşe sunt nişte antene.
În biserică este un loc care se numeşte naos.
Ce înseamnă acest cuvânt
DEX-ul ne spune: NÁOS, naosuri, s.n. Parte principală
a unei biserici, situată în mijlocul clădirii, între altar şi
pronaos; navă. * Încăpere centrală a unui templu antic,
95