poezie - Oglinda literara

BRUIAJE ŞTIINŢIFICE ŞI STILISTICEÎN ISTORIA… MANOLESCIANĂSIMPLE PRECIZĂRINotele care urmează sunt menite să încheie consideraţiiledespre Istoria critică a literaturii române (Editura Paralela45, Piteşti, 2008) din serialul încredinţat revisteiBucovina literară. Cum acesta are încă multe episoade, acestadin urmă, fiind oarecum autonom, îl propun Oglinzii literare.Observaţiile sunt menite a-i veni în ajutor d-lui NicolaeManolescu pentru o eventuală a doua ediţie a cărţii, care searată de pe acum necesară. Îi voi semnala, altfel zis, uneleerori ştiinţifice, agramatisme, altele stilistice, o parte dintreele aparţinând, probabil, neglijenţelor editorului şi colectivuluinumeros anunţat în colofon. E mare păcat că o carte, menităfi o capodoperă, a fost supusă unui galop editorial cuurmări stânjenitoare. Fireşte, mult mai surprinzătoare suntgreşelile care-i aparţin autorului, cu toate că are prestigiulunui maestru al scrisului în limba română. Unele dintre ele aufost deja semnalate de presă. Eu voi zăbovi în compania,mai puţin plăcută, a altora, nu puţine.1. Nume de autori, de personaje, titluri de opere şi dereviste scrise greşit. Ar trebui început cu modul cum concepeNicolae Manolescu bibliografia. El dă, în lista finală, numainumele autorilor, titlurile şi anul de apariţie, ceea ce este oprocedură la marginea dilentantismului eseistic-impresionist.Dacă raţiunea ar fi fost economia de spaţiu, o putea face foartebine recurgând la un corp de literă adecvat. Tehnoredactoriiînsă au preferat acelaşi corp de literă cu al textuluioperei.Dar să trecem la erorile propriu-zise: Northrop Frie, corectNorthrop Frye (p. 1125); Topârceanu, corect Topîrceanu(se respectă voinţa auctorială, p. 105 şi în multe alte locuri,inclusiv în capitolul dedicat scriitorului); Becicherec Iştoc deUramhaza, erou din Trei viteji, de Ion Budai-Deleanu, devineBeşcherec Iştoc (p. 124); Parpangel, din Ţiganiada, devineParpanghel (p. 124); Şclovski, corect Şkolvski (p. 556); Semănătorul,corect Sămănătorul (p. 492); revista de avangardăunu devine Unu (p.704); Helmuth Frisch devine Frischi(p. 719); D-l Goe, celebra schiţă a lui Caragiale, devine DomnulGoe (p. 245); Pe lângă plopii fără soţ, corect Pe lângăplopii fără soţ…(p. 387); La Steaua, corect La steaua (p.161), în alte ediţii La steaua…(D. Murăraşu) sau La steaoa(N. Georgescu), niciodată cu majusculă; Gh. I. Tohăneanu escris fie Gh. Tohăneanu, I. Tohăneanu (pp. 243, 1097); DumbravaRoşie (poemul lui Vasile Alecsandri) apare ca Dumbravaroşie (p. 233), iar Hora Unirei e deformat în Hora Unirii(p. 232); nu există un filosof cu numele Motru (hidronim), ci,corect, C. Rădulescu-Motru (p. 407); criticul şi istoricul literarSavin Bratu devine Sorin Bratu (p. 896); Eugène Sue apareca Eugene Sue (p. 959); Marquez se scrie corect Márquez(p. 972); Gib Mihăescu se scrie, totuşi, Gib I. Mihăescu (p.487); L. Kalustian devine Kalustran (p. 1422), pricină din carenici nu mai apare la indice; spre deosebire de autorii Dicţionaruluigeneral al literaturii române, criticul ştie că numelecomplet al autorului piesei Apus de soare este Barbu ŞtefănescuDelavrancea; totuşi, la indicele de nume, îl aflăm la literaD; numele profesorului indian Dasgupta, intrat şi înromanul Maitreyi, este deformat în Dasrupta (p. 859); titlul cicluluide romane al lui Paul Anghel nu este Zăpezile de altădată,ci Zăpezile de-acum un veac (p. 484); dacă în cazulnumelui lui G. Ciprian, dramaturgul, respectă voinţa auctorială,nu o face şi cu G. Călinescu, G. Bacovia sau ŞtefanAug. Doinaş şi Augustin Buzura; Macarenko se scrie corectMakarenko (p. 1146). Nume ca Vasile G. Morţun, L. Kalustianş.a. apar în text, dar nu şi la Indice.În enumeraţiile cu nume masculine, criticul foloseşteabrevierea etc., de la et caetera, care înseamnă „şi celelalte”,când formula potrivită este ş.a.: „André Jolles, Barthes, Todorovetc.” (pp. 1269, 1395etc.) La acestea, se mai potadăuga unele inexactităţi deconţinut: Ţipătul, de EdvardMunch, este un tablou, nu ogravură (p. 1082); criticulcrede că averea familiei Morometeeste de 8 pogoane, înrealitate – 14 pogoane (p. Theodor Codreanu957), dovadă că „relectura” nui-a fost atât de proaspătă! Vorbeştedespre dialogul dintre Gabriel Liiceanu şi Emil Cioran,datându-l cu anul 2001, pe câtă vreme Cioran a murit în1995! (p. 878). Nu o nimereşte nici cu anul de apariţie a volumuluiDin clasicii noştri, de Edgar Papu, volum care n-a fostpublicat în 1974, ci în 1977 (p. 157). Am mai amintit şi de datareagreşită a studiului maiorescian despre Eminescu, apărutîn 1889, nu în 1883 (p. 435). Ciocoii vechi şi noi, deNicolae Filimon, e datat 1863, pe câtă vreme romanul a apărut,în foileton, în 1862.Jenante sunt şi citatele după ureche: vezi cunoscutulTestament al lui Ienăchiţă Văcărescu (p. 23) sau nu mai puţincelebrul pasaj călinescian care caracterizează, plastic, stilulrebrenian din Răscoala: „câteva sute de pagini au tonalitateaneagră-verde şi vuietul mării” (p. 562). Corect, „urletul mării” 1 .2. Greşeli de limbă şi de stil. Limba criticii lui NicolaeManolescu este, în cele mai bune pagini ale sale, plastică,nuanţată, de aceea rămâi nedumerit de frecvenţa unor erorivizând punctuaţia, ortografia, nerespectarea unităţii descriere etc., cu mult mai multe decât în restul operei. Întresemnele de punctuaţie, virgula îi joacă numeroase feste, oricâtde subiectivă ar putea să fie, adesea, uzanţa ei. Or, ştimde la I.L. Caragiale, poreclit şi „Moş Virgulă”, cât de importanteste acest semn de punctuaţie pentru acurateţea stilistică.Caragiale şi Eminescu, după cum mărturiseşte Slavici, audus, la Timpul, o veritabilă „bătălie canonică” în privinţa limbii.Titu Maiorescu însuşi era înscris în numita bătălie, cumrecunoaşte şi d-l Manolescu. Tot cu simţ canonic vorbea desprevirgulă şi Emil Cioran: „Visez o lume în care oamenii arfi gata să moară pentru o virgulă”. Reflecţia mi se pare colosalăpentru supravieţuirea canonului occidental şi, deopotrivă,a celui românesc. Numai un stilist genial ca autorulSchimbării la faţă a României putea da substanţă „metafizică”virgulei. Bătălia pentru virgulă este cu atât mai necesarăazi, într-o vreme când limba română a ajuns batjocurapoliticienilor, a mass-media, a scriitorilor postmodernişti şi atuturor resentimentarilor. Cel puţin, eu, unul, m-am bucuratenorm că Nicolae Manolescu n-a introdus în scrisul său aceaimbecilă „evitare” a cacofoniei cu ajutorul parazitarului şi dinexprimări de felul ca şi convenţie, transbordată invariabil înmai toate contextele care încep cu adverbul de comparaţieca. Acest oribil snobism a invadat şi scrierile autorilor din ultimulval, nemaivorbind de ziarişti şi de traducători.Dar să trec şi la exemplificări. Largheţea criticului înfaţa virgulei merge prea departe, încât, lipsa acesteia devinesupărătoare. A trebuit, de multe ori să-mi întrerup lectura şisă număr, pe câte o pagină, între cinci şi treizeci de virgulelipsă. De regulă, autorul nu pune virgulă în cazul construcţiilorincidente, al complementelor circumstanţiale antepuse, alunor locuţiuni adverbiale cu rost explicativ, al unor conjuncţiiadversative, al unor complemente circumstanţiale de opoziţieetc. Iată câteva exemple: „Autorul l-a citit(,) cu siguranţă(,)pe Byron” (p. 348). Aici, lipsa virgulelor deformează şisensul, dat fiind că Nicolae Manolescu nu vrea să exprimemodul cum l-a citit C. Boerescu pe Byron, ci subliniază con-îwww.oglindaliterara.ro 4471