poezie - Oglinda literara

ISTORII DE PE BLOGCreştinii români, între Dumnezeu şi CezarÎn cei 15 ani postdecembrişti, relaţia dintre Biserică şi Stat afost o una din temele care a aprins puternice pasiuni şi a declanşatstări de tensiune în rândul actori sociali din România. Politicienii,oamenii de presă, reprezentanţii societăţii civile şi mai ales membriibisericilor şi cultelor au abordat diferitele conţinuturi specifice acesteiteme într-o intensă şi naturală căutare a principiilor de reaşezarea relaţiei dintre Statul Român reorganizat într-o formă democratică,în tranziţie de la comunism la post-capitalism, şi instituţiile religioasedin România beneficiare ale drepturilor şi libertăţilor obţinute în nouasocietate românească a anilor '90.În acest context, membrii Bisericii Ortodoxe Române au căutatsă rămână loiali poruncii date de Iisus Hristos „Daţi Cezaruluicele ale Cezarului, iar lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu”. {i nus-au abătut de la această poruncă nici măcar în perioadele în carediverşi reprezentanţi ai Statului au căutat să lovească Biserica fiedin exterior, prin diferite măsuri legislative sau administrative, fie dininterior, prin amestecul în luptele pentru putere declanşate întrediferitele grupuri de influenţă formate în Sfântul Sinod şi în zona Patriarhiei.Persoanele şi instituţiile implicate în această căutare a firesculuiîn relaţia Stat-Biserică nu au luat însă în calcul, cu seriozitateanecesară, umbra mereu prezentă a dispariţiei Statului Român, sau,mai exact, a dispariţiei formelor tradiţionale de organizare statalăcu care poporul român s-a obişnuit în existenţa sa de până acum.Această eroare de evaluare a condiţiilor istorice actuale, în carepoporul român este nevoit să-şi urmeze drumul spre mântuire, afăcut ca relansarea dezbaterilor despre relaţia Stat-Biserică sădobândească în mediile clericale şi politice dimensiunile unei brutaletreziri din visare. Tumultul provocat de schimbul vehement deargumente pro şi contra convieţuirii Stat-Biserică după modelul bisericiisemi-instituţie de stat iniţiat de Domnitorul Alexandru IoanCuza, furtuna declaraţiilor venite de la politicieni ori de la preoţi şicare au făcut de atâtea ori deliciul presei, toată această zbatere afost potolită în momentul în care şi clerul şi politicienii au împietrit intrândîn contact cu cerinţele Uniunii Europene.Proiectul Legii Cultelor, aflat pe agenda de lucru a ParlamentuluiRomâniei, a fost un fel de par la o căruţă cu oale, căcimodelele teoretice cu pretenţii de soluţie finală la problema relaţiilorStat-Biserică propuse fie de clerici, fie de politicieni, fie de unii “ongişti”sunt anulate de mersul şi logica implacabilă impuse de procesulintegrării României în Uniunea Europeană. Declaraţiile unorfuncţionari guvernamentali, cum că la realizarea acestui proiect delege s-ar fi analizat modelele europene nu poate fi contestată înformă, ci doar în conţinut, căci, pentru mine cel puţin, este greu decrezut că politicienii români au devenit profunzi şi că au renunţatbrusc la modul de lucru superficial pe care şi l-au asumat în anii depseudo-negocieri cu Uniunea Europeană, adică de a satisface, fărăprea multe comentarii ori amendamente, cererile venite de lastăpânii Europei actuale. Această lege deschide drumul spre trimitereaBisericii din spaţiul public, al agorei, în spaţiul privat, al individuluice-şi manifestă credinţa alături de coreligionarii săi, dar careîn comunitate este chemat să practice un fel de egalitarism spiritual,un egalitarism care nu mai diferenţiază între alb şi negru, întrebine şi rău decât prin raportare la filosofia Noii Europe, o filosofie pecale să nască o supra-religie numită Drepturile Omului.4516Prima trădare a BisericiiDin această perspectivă, loialitatea pe care BOR o are faţăde Stat este trădată. Nu este un fapt nou, căci loialitatea pe careBiserica a demonstrat-o Statului Român a fost trădată în mai multerânduri. Începutul l-a făcut Domnitorul Alexandru Ioan Cuza, o marepersonalitate politică dar şi primul dictator în sensul modern al cuvântuluipe care l-a avut România. Va fi greu să privim la Cuza altfeldecât ne-au învăţat şcolile comuniste, unde, prin cabinetele deistorie, erau atârnate tablouri înfăţişând un Cuza plin de măreţie,acel Cuza despre care ştim că avea ocaua lui cu care prindea negustoriihoţi ori că săruta obrazul ţăranului scuipat de boierul celhain. Nu voi afirma despre Domnitorul Cuza că a fost mason. Posibilşi acest lucru, dacă ar fi să acceptăm că masonii au declanşatşirul revoluţiilor care au desfiinţat monarhiile europene început în1789 şi încheiat pentru noi cu Unirea Principatelor Române subCuza. Despre Cuza putem însă afirma că a fost autorul primei lovituriputernice pe care Statul Român a dat-o Bisericii. Altfel spus relaţiaStat-Biserică a început la noi cu o palmă pe care Biserica awww.oglindaliterara.roprimit-o de la stat.Nu putem nega faptul că situaţia practică a proprietăţilor Bisericiia impus conducerii statului adoptarea unor măsuri radicale,prin care mii de hectare de teren agricol şi de păduri, precum şi sutede imobile închinate (adică în proprietatea şi sub controlul direct)mânăstirilor greceşti de la Muntele Athos să fie naţionalizate (secularizate,în accepţiunea de atunci), fondul funciar obţinut fiind utilizatpentru prima majoră împroprietărire cu pământ a ţărănimii dinistoria poporului nostru. Gestul reparatoriu pe care l-a făcut DomnitorulCuza pentru ţărani nu poate fi contestat, iar reformele iniţiatede el în alte domenii ale vieţii societăţii româneşti rămân emblematicepentru începuturile existenţei Statului Român modern.Analiza noastră se opreşte asupra a două aspecte: spiritualitateacăreia Domnitorul Cuza îi era tributar şi care-i călăuzea acţiunile,pe de o parte, şi implicaţiile negative ale reformei legislativepe care a realizat-o în domeniul organizării şi funcţionării cultelor, pede altă parte.De la bun început este necesar să înţelegem şi să acceptămfaptul că Domnitorul Cuza a fost o mare personalitate nu numai datorităunor calităţi ce ţin de sufletul său, calităţi aflate într-o anumitămăsură în legătură cu sufletul poporului român. Domnitorul Cuza afost un om educat la şcoala spiritualităţii Franţei revoluţionare, cucare a luat contact la o vârstă fragedă, când, în 1831, (abia împlinise11 ani) este trimis de familie la studii la Paris, unde îşi obţinebacalaureatul în litere. La acest izvor de principii de viaţă, care afăcut posibile anumite roade în personalitatea Domnitorului, seadaugă şi faptul că, după întoarcerea în ţară, Cuza a urmat carierade militar într-o armată românească în formare, în care influenţelevenite din mediile filosofice, politice şi militare ale Europei Occidentaleerau tot mai puternice.Cuza şi coruperea unor preoţiÎn timpul evenimentelor din 1848, la vârsta de 28 de ani,Cuza era unul dintre tinerii participanţi la Revoluţia din Moldova (NicolaeBălcescu, de exemplu, avea 29 de ani, cu un an mai maredecât Cuza, iar Mihail Kogălniceanu împlinise 31 de ani). Din perspectivavârstei şi a nivelului spiritual al iniţiatorilor, Revoluţia de la1848 din }ările Române a fost o revoluţie a tinerilor care studiaserăla universităţile din Occidentul Europei. Aceste două aspecte –vârsta şi spiritualitatea iniţiatorilor – au determinat nu numai specificulRevoluţiei Române de la 1848, ci mai ales conţinutul reformelordin vremea domniei lui Cuza şi oarecum al reformelor de laînceputul domniei Regelui Carol I.Domnitorul Cuza a reacţionat faţă de Biserică aşa cum a fostdeterminat de adâncurilor sufletului său în care înflorise spiritulumanist şi liberal al Europei revoluţionare, anti-monarhice, anti-religioaseşi masonice. Cuza a fost mai mult un fel de preşedinte destat avant-la-lettre, decât un domnitor, căci un domnitor, în accepţiuneatradiţională şi românească a cuvântului, ar accepta autoritateaspirituală a Bisericii Neamului. Prin reformele sale, DomnitorulCuza a transformat clerul dintr-o castă autonomă financiar a slujitorilorlui Dumnezeu, într-o castă de funcţionari dependenţi de sumelede la bugetul de stat. Implicaţiile acestei reforme au fostvizibile abia în vremea regimului comunist, când această dependenţă,împreună cu celelalte oprelişti venite din partea statului comunist,aproape că a sugrumat capacitatea misionară a Bisericiinoastre. Lipsirea Bisericii de resursele proprii, acţiune a StatuluiRomân condus de Cuza, a fost realizată pe fondul entuziasmuluipopular că în sfârşit “grecoteii” erau alungaţi şi pământul luat de lafostele mânăstiri închinate era împărţit ţăranilor deveniţi liberi. DomnitorulCuza nu a fost prea interesat de Biserică, ci a căutat să supunăBiserica intereselor Statului.Reformele lui Cuza realizate în legătură cu organizarea şifuncţionarea cultelor au avut deci câteva mari efecte negative pentruviaţa sufletească a poporului român:– Preotul nu mai este întreţinut de comunitate, de la daniileaduse la altar de către credincios, fie el simplu sătean, fie boier oridomnitor, iar românii încep să-l asimileze pe preot cu funcţionarul,cu cel plătit de stat, astfel că se face primul pas spre ruperea comuniuniidintre preot şi credincioşi prin înlăturarea responsabilităţiimembrilor comunităţii de a-şi susţine material preotul.(continuare în nr. viitor)