STORYCăderea Constantinopolului – ultima citadelă acreştinismului din sud-estul EuropeiMoto: “Nimic nu este mai actual decâtpulsaţia inefabilă a unei cărţi”N. IORGAÎntr-o vreme când pe la Ministerul Învăţământului sediscută despre reducerea orelor de istorie în învăţământ, iarinternetul cucereşte noi teritorii în rândul tinerilor, în daunacuvântului tipărit, iată că mai sunt câţiva ”rătăciţi în istorie”care contină să scrie cărţi. O asemenea carte, care corespundecerinţelor şcolii noastre, în plin proces de reaşezare,este “Căderea Constantinopolului – ultima citadelă acreştinismului în sud-estul Europei”, scrisă de doi reputaţiistorici ploieşteni: prof. dr. Constantin Dobrescu şiprof. Ion C. Petrescu.“Lucrarea, scriere de inteligentă popularizare, îmbinăcalităţi pentru cercetarea ştiinţifică,parcurgerea unei bogate bibliografii şi spiritulcritic în analiza informaţiei documentare(...) Cu tot respectul pentru cercetărileîntreprinse până acum asupra temei luatăîn studiu – străine şi româneşti – autorii,pe baza reexaminării izvoarelor istorice,operează, în comparaţie cu rezultatele depână acum, nuanţări interesante şi reliefeazăo sugestivă viziune de ansambluasupra unui fenomen de importanţă crucialăîn istoria universală: drama unuiadintre cele mai longevive imperii”, remarcăacad. Ştefan Ştefănescu, în prefaţa cărţii.Scopul acestui proiect grandiosgândit de prof. dr. C. Dobrescu, la care s-aalăturat ulterior şi prof. Ion C. Petrescu, afost acela de a umple un gol în istoriografianoastră, din care lipseşte o sintezăclară referitoare la prăbuşirea Imperiului Bizantin.Cartea, recent scoasă de sub tipar la editura “Premier”din Ploiești, reprezintã, practic, o premierã în istoriografiaromâneascã. În cele 9 capitole, riguros concepute,sunt prezentate, pe larg, evenimentele dramatice din aceaepocã, începând de la prãbuşirea Bizanţului, pânã la ascensiuneastatului militar feudal otoman. Ascensiune stimulatãşi de dezintegrarea politicã a statelor din sud-estulEuropei, proces în care era implicat şi Bizanţul, care ajunseseprecum un om bolnav al evului mediu, restrâns teritorialla Constantinopole şi împrejurimi, Salonic şi Moreea.Decãderea Imperiului, care a supravieţuit mai bine de o miede ani, s-a datorat, însã, şi luptelor interne dintre pretendenţiila tron ai Bizanţului, care, în dorinţa lor de a cuceri tronul,au apelat şi la ajutorul turcilor.În aceste condiţii, statele mici create, cu dinaşti bizantinisau principi latini la conducere, precum genovezulGiustiniani – care pânã la urmã a sfârşit tragic – au rezistat4476(Constantin DOBRESCU şi Ion C. PETRESCU)cu greu asaltului otoman.Remarcabile rãmân, în opiniaautorilor, eforturile lui Mirceacel Bãtrân, domnul ŢãriiRomâneşti, “principe întrecreştini, cel mai viteaz şiIoan Popescucel mai ager” (Leunclavius),cel care a reuşit sã-iopreascã pe turci la Dunãre. Astfel, “Bãtãlia Dunãrii” dinanii 1391, 1394, 1395 şi 1397 s-a soldat cu lamentabile eşecuripentru oştile otomane, popoarele din Balcani primind unajutor substanţial din partea lui Mircea cel Bãtrân, cel careavea sã conducã întreaga ofensivã antiotomanã din timpuldomniei sale (1400-1418).În apãrarea Creştinitãţii s-a ridicat şi Iancu de Hunedoara,voievod al Transilvaniei (1441-1446) şi guvernatoral Ungariei (1446-1453), despre carePapa Pius al II-lea a spus cã este “cavalerulalb al românilor”. Alãturi de eroulalbanez Skandenberg, el a apãrat cu îndârjireBelgradul, în 1456, de invazia turcilor.La sfârşitul veacului al XIV-lea,Constantinopolul era deja un oraş în agonie,pierzându-şi în totalitate strãlucireade Noua Roma, cum fusese supranumit.Pe acest fundal, visul generaţiilor de sultanide a cuceri Bizanţul avea sã se împlineascãprin Mahomed al II-lea. La 29mai 1453, el a reuşit sã cucereascãConstantinopolul, dupã un asediu prelungittimp de douã luni. Un rol determinantîn victoria de rãsunet a turcilor l-a avut artileria,prin tunurile fabricate de meşterulardelean Nicolae Orban, cãruia sultanulMahomed al II-lea i-a pus la dispoziţie toate mijloacele materialeşi umane pentru realizarea tunurilor. Acest vicleansultan s-a folosit însã, în cucerirea Cetãţii, şi de informaţiileprimite de la spionii sãi înfiltraţi în Bizanţ, care i-au arãtat“portiţa” prin care oastea otomanã a pãtruns în Constantinopole.Prãbuşirea Imperiului Bizantin a stârnit îngrijorareîn lumea apuseanã, fãrã, însã, ca suveranii occidentali sãse trezeascã la realitate. În acest context, autorii cãrţii remarcã,încã odatã, rolul de bariere în calea expansiunii otomaneavut de cãpeteniile politice creştine din spaţiulromânesc. Pe lângã deja evocatul Iancu de Hunedoara,mai sunt amintiţii Vlad Ţepeş – pentru apãrarea Ţării Româneşti,Ştefan cel Mare – în apãrarea Moldovei ş.a.Cãderea Constantinopolului a însemnat, practic,sfârşitul feudalismului şi începutul epocii moderne, turcii deveninddin cuceritori nomazi o mare naţiune europeanã.www.oglinda<strong>literara</strong>.ro
EcaterinaFără multe cuvinte, am căzut de acord cu Elis să ieşim la plimbare.Şoseaua este bună. Automobilul se conduce uşor. Pot admirapeisajul şi să schimb unele impresii cu soţia mea.Pe malul stâng al râului Buzău, între cele două poduri feroviare,se înalţă nişte dealuri care lasă o fâşie de luncă mai lată până la buzaapei. Pâlcuri de măceşi şi gherghini, de aluni şi de ulmi sunt străpunsede curenţii de aer urcând din vaduri. Pe malul drept, lumina soarelui ealta, încărcată de puzderia de fâneţe şi livezi. Ele înveselesc roua dela Sfântul Gheorghe la Sfântul Dimitrie cel Mare. Numele locurilor suntde origine slavă, amintind de arderea pădurilor, de crescătorii de capre,de izvoare urât mirositoare: Jarişte, Pîrscov, Pîcle. Toată vara, izmabroaştei, cucuta, boziul şi socul îţi plimbă pe la nas săgeţi de miasme.Elis nu se simte prea bine şi mă roagă să opresc puţin la Fântânalui Mihai. Facem câţiva paşi, dar în direcţii opuse. Vântul uşorduce răcoarea zilei sub haina subţire. Am încercat de mai multe ori săscriu ceva pe tema destinului, dar nu cred că am reuşit. Într-un singuran, în 1995, am scris romanul „Valea Nucului”, apărut cinci ani mai târziu,după multe peripeţii, la o editură din Dobrogea. Cei care au avutrăbdare să ducă lectura până la capăt au putut cunoaşte atitudineaautorului faţă de întâmplare şi destin. Excepţionalul are multe feţe şi povestireaalunecă de fiecare dată spre banal. Când te plângi de necazuri,diavolul, preschimbat în apostol, e gata să-ţi dea sfaturi. Încep sămă gândesc din nou, dar dintr-odată se face frig. Am impresia că mădescărnez şi că hainele acoperă numai scheletul. Ce-i cu mine? Auînceput să mă obsedeze ideile măreţe şi consacrate?În locul în care mă aflu e umbră ca sub o cupolă, pe când colinelede la orizont, pădurea sunt îngălbenite de soare. Câte poate faceun nor adică o îngrămădire de vapori de apă şi praf. Puţine minute maitârziu, parcă mânate de nerăbdare, vin picăturile de ploaie. Dar norulse subţiază, se întinde, mânat de mişcări înalte, hotărând ce să facemşi ce nu, când credeam până atunci că suntem o forţă. Nu cumva nişteelemente atât de fragile, ca apa, aerul, praful, ne mână încoace şi încolo?În acest caz, ce rămâne din noi?Elis şi-a mai revenit. Îşi pune centura de siguranţă. E o femeiecu capul lăsat pe spate, care are nişte necazuri cu hormonii şi cu fierea.Îmi spune că suntem independenţi în interiorul nostru. Cum păşimîn afară, ne poartă vârtejul care-ncotro. Ştie asta din copilărie. De cânda început dieta cu grâu germinat, filozofia face parte din sufletul ei. Îşialege atentă ideile şi întâmplările, căci personajul principal e chiar ea.Spre miazăzi cerul este o movilă de nisip cenuşiu, din care sedesprind şuviţe alunecând spre codrii Ciolanului. Spre Ciuta norii ausăpat deja o vale mâncată de umbre şi tot ei o astupă. Ceva trebuie săfacem! Ne-a învăţat cineva să deosebim lucrurile curate de cele murdare?Secretul diferenţierii lor a fost îngropat şi atâta timp cât nu-lscoate nimeni la lumină, ne urâm, ne pândim, dar nimeni nu mai esteel însuşi, fiecare are ceva din ceilalţi. Fiecare în căutarea altuia. Pierdemcontrolul asupra lumii din care facem parte? L-am pierdut de mult.Cam asta vorbeam cu Elis, atent totuşi să nu intru în şanţ. Numeleei de familie a fost Teodoroiu. Strămoşii fuseseră împroprietăriţiîn urmă cu o sută de ani în Bădila cu şase pogoane de pământ. Deatunci familia a produs două croitorese, doi şoferi, un ofiţer, un maistruîn construcţii, o profesoară de istorie, un erou în războiul antisovietic şialtul în cel antihitlerist. Două fete muriseră de tinere. Treburile caseierau conduse cu hotărâre de bărbaţi. Fiecare femeie primise ca zestreo maşină de cusut. Se mândreau cu părul lor negru şi des. Duminicase priveau în oglindă şi iarba li se părea palidă şi frunzele la fel.Îngrijeau în oale de pământ doar două flori: muşcata şi şofranul. Se simţeauca furnicile într-un câmp de nisip.Sora soţiei are o figură de bărbat şi crede că e singura intelectualădin familie. Mai crede şi că ceilalţi nu sunt demni de cultura ei.Această superioritate a împiedicat-o să se recăsătorească după primulmariaj care a ţinut mai puţin de un an. Şi-a dat repede seama căbărbaţii sunt încăpăţânaţi şi, dacă nu plescăie, miros urât. Îşi rezervăpasiunea pentru eroi, concretizată în planuri de lecţii, conspecte, chestionareşi teste. Nasul ei lung funcţionează ca un radar de mare precizie.– Vorbiţi încet, copiii înţeleg tot, ne previne, arătându-i pe ceimici.De Paşti şi de Crăciun iubeşte pe toată lumea. Atât.Urcă în podul şcolii, coboară în beci. Pe trepte de piatră şi peo scară de lemn. Când se va întoarce la lumină, poate viaţa se vaschimba, deşi aici lumea are pielea mai neagră. În recreaţie, elevii îşiiau porţia de viaţă. Ea stă în cabinetul de istorie sprijinită în coate în faţahârtiilor ridate. Câmpurile de luptă sunt colosale. Cum să nu le iei în serios?Păreau să se pogoare asupra sa de la o înălţime nesfârşită. Undesunt războaiele ei care să o facă eroină? Şcoala „Aurel Vlaicu” a fostPROZAconstruită ca să pară mică, darprin arhivă trebuie să se afle oschemă a destinului, un semn dela Dumnezeu. Căuta, răsfoia, strănuta.Cu un fel de linişte pe care ovenera.Pe catargul cu drapelul tricolorse aşeza întotdeauna o perechede porumbei cenuşii.Fusese frumoasă la 18ani. Cine îi sfâşiase frumuseţea?Un iubit? O boală? O sarcină? Nuavusese nimic din toate astea,care, în fond, i-ar fi adus puţinămângâiere.Şi-a şters peniţa pe o bucatăde hârtie igienică, a haşurat Gheorghe Postelnicuo zonă împădurită, a înfipt steguleţealbastre, dar nu despre asta evorba acum. Inima îi bătea ca laradio, când se dă ora exactă. Nu avea nicio îndoială că… Cineva batela uşă. Nişte ignoranţi.– …este extrem de important!– Reconstituie bătălii şi fii urâtă! par să-i spună colegii, când eale răspunde numai cu „Aha” şi „Aşa”.Din bunătate, nu-i lua în râs.Când le-am cunoscut, cele două surori erau făcute din carne şimulte oase. Şi din faţă şi din spate. Mă priveau de parcă le-ar fi intratnisip sub pleoape. Spune-le că sunt răutăcioase şi blegi. Hai, spunele!Unu, doi, trei şi…Că merg aplecate parcă s-ar uita prin gaura cheii.După un revelion, ochii lui Elis s-au lipit de mine ca apa de o frunză,gata să se desprindă, apoi ca marca de scrisoare, cum zicea sora ei,care îşi folosea mintea ca un cric pentru a ne despărţi.– Ce să fac cu atâta viaţă? mă întreba ea.– Numără ace de brad.Sunt vremuri de care nu îmi amintesc prea bine, pentru căeram îndrăgostit. Udam muşcatele şi ascultam păsările, priveam cerulplin de luminiţe despre care Elis spunea că are fiecare altă culoare.Sora ei se bucura de lipsa de claritate a fericirii noastre. Detaliile îi dădeausperanţe. Liniştea o punea pe gânduri, cum îi pune pe gânduri armistiţiulpe comandantul armatei. Eu şi Elis formam o gintă, uncomando, o gaşcă şi, în cel mai rău caz, o familie. Apoi ne-a părăsit şis-a mutat într-o cameră la şcoală. Ce ar fi trădat, dacă rămânea cunoi?Draga mea Elis, un general îşi poate îneca prosteşte armataîntr-o mlaştină, sau o poate duce la victorie. Şi într-un caz şi în altul, soldaţiidorm fără vise. E tot ce pot să-ţi spun, scria profesoara pe o ilustratăcu Mausoleul de le Mărăşeşti. Aş vrea să ai nevoie de mine. Elisa zâmbit. Voi aveţi trupurile voastre, eu osemintele eroilor.Soarele se încurca printre cabluri şi stâlpi. Gata. Sora lui Elis nue Universul. E o alică traversând pământul. Singură. Ca să folosescchiar metafora bunei mele Elis, profesoara ajunsese ea însăşi un exponatîngălbenit şi fragil. Metaforele au rostul lor, pentru că ne învaţăcă visele nu devin realitate, dar ce fac eu cu nuvela de o sută de paginidespre destin? Am citit undeva că literatura e un hoit pe care ebine să-l jupoi cu mănuşi. Scriitorii sunt astăzi măcelari cu bricege foarteascuţite. Dacă nu-şi feresc degetele, sângele cadavrului se amestecăcu sângele lor. Ca să-l spele, e ca şi când ar şterge toate stelelede pe bolta cerului, şi atunci e un schimb de viruşi, dacă aţi înţelescumva.Stăm în jurul unei mese de piatră din curtea Spitalului de PsihiatrieNifon . Ecaterina Teodoroiu, sora soţiei mele, ne-a făcut o maresurpriză: este roşcată ca eroii de la Revoluţie. Muştele decolează depe şuviţele ei de păr ca de pe arcuri. Parcă e generalul unei armate moarte.A plâns douăzeci de minute. I-au amorţit muşchii feţei, dar n-aveachef să se oprească. Pentru că. Din cauză că. A mai plâns zece minute,deşi pacientul chel şi cu un defect la buze îi făcea mereu semnsă ssst. Pe partea cealaltă a şoselei, pe faţada bisericuţei, Sfântul Gheorghestrăpunge balaurul cu suliţa. Grupuri de oameni, mulţi dintre eiîn halate maro, vorbesc în şoaptă. Soarele proiectează asupra lor uncerc de iubire haotică pe care n-ar avea unde altundeva să o descarce.Să nu punem tristeţii vechile întrebări. Să spunem ce avem despus numai cu un singur cuvânt. Cei care ne-au iubit dorm undeva înurmă. Unul a trecut pe colo, altul pe dincolo, încărcaţi de emoţii sau derevelaţii, de răsărituri şi apusuri. Ai poftit, ai pipăit, ţi-ai pus pofta-n cui.Tot ce vor găsi urmaşii va semăna cu rahatul de muscă.Vrăbiile parcă sunt prinse în ace pe nişte sârme de aer.A doua zi i-a trimis lui Elis un bilet în care i-a spus de ce nu semai întoarce acasă. Pleacă pentru tot restul vieţii la mănăstirea Răteşti.Elis a plâns o jumătate de oră.Soarele apunea într-o claie pufoasă de nori.www.oglinda<strong>literara</strong>.ro 4477
Change language