poezie - Oglinda literara

Spectacolul E doar sfarsitullumii, regizat de Radu Afrim,este marcat de spectre si de numeroaseprezente aflate intr-oanumita stare de vulnerabilitate.Fiecare scena se afla sub semnulunei atmosfere mortambule,spectatorul avand la un momentdat impresia ca punctul zero semanifesta cel mai clar intr-unspatiu neutru, dinamizat deproiectii video nostalgice – imaginidin natura, imagini cu jucariicolorate, pasari, etc. Aparentanevrotica de bine constituie pentrumoarte unica modalitate prinTudor Petcucare ea poate prinde cheag.Louis, personajul principal al piesei,stiind ca nu mai are mult detrait se intoarce in sanul familieisale. Monologul de inceput evidentiaza confruntarea cu moartea,pregatirea pentru impacarea cu o viata aflata la sfarsit de drum. Dinpunct de vedere stilistic, E doar sfarsitul lumii se concretizeaza introserie de dialoguri care ascund de fiecare data cate ceva si carecauta parca sa aceentueze eterogenitatea conditiei umane. Ceeace nu se spune prezinta maximum de importanta pentru ca numaiin acest fel personajele reusesc sa dea seama de ideea de paroxiesi de disperare in fata mortii. Altfel spus, ar putea fi vorba de o anumitafrica in fata mortii, dar o frica reglementata prin dorinta de amaterializa chiar si cele mai ascunse ganduri tocmai pentru a scapade propria conditie in confruntarea cu absurdul vietii.In spectacol se vorbeste in gol, se spun aceleasi cuvinte,se relateaza aceleasi intamplari, ca si cum numai ele ar puteaumple vidul in care simtim ca ne cufundam din ce in ce mai mult.Rolul mamei lui L ouis (Rodica Mandache) este acela de a povesticum isi petrecea ea in trecut duminicile impreuna cu copiii sai, nostalgiceleduminici in sanul familiei. Sora lui Louis (Paula Niculita) isiface cunoscuta dorinta de a pleca de acasa, isi aduce aminte defrumusetea fratelui ei si vorbeste permanent de vederile pe care leasteapta de la el, de nerabdarea de a-l mai vedea inca o data dupaatatia ani de despartire. Sotia fratelui lui Louis (Antoaneta Zaharia)vorbeste numai despre familia ei si despre fericirea care o vitalizeaza,manifestandu-si in acelasi timp regretul ca Louis nu-l poatevedea pe nepotul sau, nepot care ii poarta numele. Golul cel maresau mai bine zis starea de neant este sintetizata cel mai bine princonstanta din spectacol, transpusa de Radu Afrim printr-un montajal mortii, care poate fi perceputa ca o suma a tuturor golurilor. Inaintede toate vorbim de un gol fizic – cel al absentei lui Louis,aceasta absenta marcand-o din plin pe sora lui, Suzanne dar decare are atata nevoie fratele lui, Antoine (Mihai Smarandache), pentrua scapa de sentimentul vinovatiei ca nu-l poate iubi. In al doilearand, vorbim de un gol verbal – adica o vorbarie in zadar care nureuseste nimic altceva decat sa intareasca certitudinea ca nimeninu cunoaste nimic cu adevarat ceva despre celalalt, existenta tuturoraflandu-se sub domintatia starilor dilematice si a orizonturiloraporetice. Iar in final, ne confruntam cu o anumita greutate emotionalaa golului, adica cu o senzatie de epuizare care este transmisacat se poate de clar prin toate disputele si parasirile dinspectacol. Neantul, incapacitatea de a scapa de sfarsit, dorinta deintoarcere in propriul trecut, incercarea de detasare de viata si degreutatile ei, nevoia disperata de satisfacere a tuturor instinctelorconstituie tehnica prin care Radu Afrim cauta sa creeze ceva inedit,specific jocului de scena contemporan.In ceea ce priveste sfarsitul spectacolului, acesta din urmaisi gaseste temei in special in refulari sexuale care iti creeaza impresiaca mai viu decat atat nu ai cum sa fii. Pe de alta parte, in Edoar sfarsitul lumii finsh-ul se simte in tot ceea ce se spune, infiecare gest dar mai ales in tacere. Totusi, este doar un sfarsit. Darin spatele acestui sfarsit se ascunde mult mai mult. Se ascunde oviata pe care ai trait-o iar timpul nu-ti da posibilitatea de a-l opri pentrua indrepta ceea ce o data ai gresit. Pare mult mai simplu sa neascundem dincolo de aparente si sa ne cufundam intr-o permanentauitare de sine. Nu conteaza cum traiesc si ce fac, importanteste sa renunt la constrangerile morale si ale ratiunii daca vreau saevadez din aceasta stare de frica fata de sfarsitul vietii. In acest felincercam practic sa sfidam sfarsitul chiar daca noi nu avem nici oposibilitate sa sfarsim sfarsitul. Si pentru ca tot s-a adus in discutieCULTURASpectacolul E doar sfarsitul lumii – o evaluare a confruntarii cu moarteaproblema incercarii de sfida sfarsitul inevitabil, in spectacol acestaspect este accentuat cel mai clar prin prezenta cabaretului caremanifesta un foarte mare grad de cinism. Despre acelasi lucru vorbimsi atunci cand ne referim la jocul cu capetele de papusi. Afrimincearca sa creeze aceasta punte de legatura intre nevoia de viatasi apropierea iminenta a mortii. In orice caz, mesajul central al spectacoluluiE doar sfarsitul lumii pe care am putea sa-l developam arfi urmatorul: nu stim ce este viata, stim in schimb ca moartea esteinevitabila, dar pentru a avea senzatia ca putem sfida sfarsitul trebuiesa facem cunostinta cu toate formele de viata si sa ne eliberamde sclavia prejudecatilor. In acest spectacol avem de-a faceasadar cu un soi de hedonism cirenaic care ne ideamna sa gustamdin toate placerile pentru ca doar o viata avem de trait si nu putemfi siguri ca dincolo de moarte mai urmeaza si altceva.Teatrul OdeonE doar sfarsitul lumii de Jean-Luc LagarceTraducerea: Eugenia Anca RotescuUn spectacol de Radu AfrimCu: Cristian Balint, Paula Niculita, Mihai Smarandache, AntoanetaZaharia, Rodica Mandache, Meda Victor, Adrian Draganescu, BogdanAlexandruScenografia: Mihai PacurarVideo: WonderboySpectacolul Don Quijote: o evaluare aconstiintei europeneSpectacolul Don Quijote, in regia lui Dan Puric, reprezintaprobabil unul dintre cele mai de succes spectacole din cel putin ultimii15 ani. El are o adevarata reputatie internationala, fiind prezentatin sase capitale europene (Berlin, Londra, Bruxelles, Madrid,Paris, Viena) precum si in orasul natal al lui Cervantes, Alcala deHenares.„Este primul turneu pe care eu, ca artist, il fac in conditiiprofesioniste”, a marturisit Dan Puric, care si-a facut cunoscutespectacolele sale anterioare in 36 de tari.Don Quijote, a carui premiera a avut loc in 2005, adicaatunci cand s-au implinit exact 400 de ani de la publicarea primeiparti a capodoperei lui Cervantes, este prezentat de catre Dan Puricintr-o tripla ipostaza: regizor, scenarist si interpret al rolului principal.Rolul Dulcinea este atribuit Ileanei Olteanu, rolul lui Sancho Panzaeste improvizat de Constantin Dinulescu, iar costumele intregiitrupe, in a carei componenta intra peste 20 de oameni, sunt creatiaDoinei Levintza.Insa, pentru a ataca miezul problemei, ar trebui sa nepunem inainte de toate fireasca intrebare: de ce ar trebui sa consideramca spectacolul Don Quijote merita sa fie vizionat? Pentru ca,parafrazandu-l pe Dan Puric, „prezentarea spectacolului Don Quijoteare in Europa o dimensiune politica, una artistica si una morala.Este un act de politica culturala, un act artistic care lumineazafata neintinata a tarii.” Este vorba de un Quijote plecat din carte,care trece pe langa noi, ca unica posibilitate de mantuire a sufletelorintr-o civilizatie acoperita de valul agnosticismului hedonist si alpansexualismului dizolvant.Acest Don Quijote se poate plia cu usurinta, facand trecereade la step la arte martiale, la dansuri populare romanesti. Introlume vazuta prin ochii lui Don Quijote barierele de cultura suntdepasite, fiind vorba in acest sens de o unitate intre sufletele oamenilorde pretutindeni.Spectacolul Don Quijote prezinta un limbaj teatral care nuse raporteaza nici la zona clasica a teatrului romanesc, nici la zonaexperimentala, nici la teatrul-dans care s-a conturat din ce in ce maipregnant in Occident. Cand ne referim la Don Quijote, ne referim inprimul rand la un nou concept de teatru, fapt in virtutea caruia gradulde accesibilitate este universal. Mesajul pe care Dan Puric dorestesa ni-l transmita prin Don Quijote este unul crestin in esentasa, nu sub aspectul oportunitatii, ci ca unica solutie de salvare. Iarmesajul crestin este prin excelenta unul universal, tocmai de aceeanu cunoaste limite.Plecand de aici, sa ne gandim, asa cum insusi Dan Puricne indeamna, la drama lui Don Quijote (si poate, de ce nu, si a luiCervantes), de a fi ramas izolat intr-o Europa Occidentala. Totusi,Don Quijote a reprezentat ultima voce crestina a Occidentului, sipentru acest motiv spectacolul oferit de Dan Puric ne ofera o perspectivade ansamblu asupra necesitatii de a aspira la o societateexonerata de fiziologia utilitarismului occidental.www.oglindaliterara.ro 4541