poezie - Oglinda literara

Legea transcripţieiESEUPoezia lui Florian Saioc din volumul„Fericirea infinitei mirări” e o resurecţiea tradiţiei. În plintranseminescianism, autorul ciclului defaţă nu pare să fie intimidat de limbajulalimentat retoric, filosofi şi, implicit, estetic,de către un anumit filon al modernităţiiromâneşti: cel postromantic şi celsacralizant al onticităţii nemuritoare.Acestuia îi aparţin, prin excelenţă,Tudor Arghezi, Lucian Blaga, IonBarbu, Vasile Voiculescu, Iulian Paveloiu,Ernest Bernea ş.a., de care, însă,cu inteligenţă, Florian Saioc se detaşează,pe linia unui discurs, programatic,explicit, redundant,recontextualizant.Autodefinindu-şi arta poetică,stilul, poetul, nu fără autoironia ce-lscoate de altfel dintr-o nedorită posturăde condeier „savant preoţios”, ne avertizeazăcă „şi în fantezie-i un strop derealitate” şi că dintr-un mister se nascla nesfârşit mistere”. Cum trimiterea lagândirea blagiană e transparentă, săemitem prima observaţie: Florian Saiocmizează pe (meta)sinteză, pe(auto)exegeză.Nimic de neînţeles în aceastăpoziţie auctorială şi nimic nou. Noi totuşisunt cele câteva aspecte care provindin curajul aplicării formulelor desupravieţuire ale modernismului şi al„săririi” postmodernismului direct întransmodernitate.Să le explorăm şi evaluăm sistematic,mai ales că într-o manieră impetuoasă,suntem admişi mai degrabăîntr-un depozit din viitorul textului decâtdin trecutul acestuia, fie el dizertaţie, lirică,psalm, elegie, meditaţie, imn etc.Între conscripţia cotidianului şitrans-scripţia moştenirii intelectuale,avem de-a face cu o dicţiune directă,puternic, patetic, personalizată, chiardacă poeticitatea înregistrează inevitabilulunor asemenea exerciţii, fluxuri şirefluxuri.Optând pentru soluţia – desigur„metafizică” – a contopirii contrariilor,poetul construieşte viziuniholografice şi homeoterme, expunându-şiprismatic atitudinile. Neaccelerândmetamorfoza Nimicului şi a luiAmin în impact, în schimb FlorianSaioc cedează, parcă, iniţiativa limbajelorlivreşti, ironice, neologistice, premeditatantimetaforice.Ispitele topo- şi ludo-graficeIon Popescu Brădiceniresc, la „Ce este metafizica” a lui MartinHeidegger, unde dăm peste o definiţiea lui Hegel: „Fiinţa pură şi Nimiculpur sunt deci unul şi acelaşi lucru”, darşi peste fraza heideggeriană: „Menţinându-seîn Nimic, Daseisnul (Da-seinînseamnă: stare – de – menţinere (Hineingehaltenheit)în Nimic – n.n.), estede fiecare dată deja dincolo de fiinţareaîn întregul ei. Numim această aflaredincolo de fiinţare – transcendenţă...Dacă prin chiar temeiul esenţei lui, Dasein-ulnu ar transcende, adică nu s-armenţine dinainte în Nimic, atunci el nus-ar putea raporta nicicând la ceva deordinul fiinţării, deci nici la el însuşi.Fără originara stare – de – revelare aNimicului nu există nici identitate desine (Selbstsein) şi nici libertate”.Concluzia: Florian Saioc vreasă-şi adjudece, po(i)etic libertateaideală: „mărginit de nemărginire”. Povestindfacerea lumii, autorul îşi iamarja de siguranţă, repetăm- pe linie derezistenţă a reunirii genului liric cu celepic, a tonului sobru, cu acela glumeţş.a.m.d. Câte-un plural inovator („nimici”)este proba elocventă a unui uriaştalent poetic, care nu se lasă biruit decuvinte, care pune cuvintele în athanorşi le recombină, le fluidizează, le angajeazăîn alte şi alte „misiuni”.Că am avut dreptate, stimaţi cititori,în a-l aşeza pe Florian Saioc „subsemnul lui Trans”, ni se arată în chiarpoemul „Anim”, printr-o deschidere autohermeneuticăşi autopo(i)etică: „Înpoeseurile mele.../ Eu vreau să respectîntocmai sistema,/să vă dau întâlnire cutema”.Noi am interceptat toate semnaleleacestei „întâlniri” cu tema şi amspicuit ilustrativ, spre o deplină edificaredespre opera şi stilul domnului FlorianSaioc, aşezată din semnul transgenuluiliterar şi stilistic, deci sub al transmodernismului.sunt bine temperate, înfrânate chiar,dându-se prioritate tonului grav, sacerdotal,legilor ritualice, simbolice, alegoriceşi sugestiilor mitico – imaginativefractalizate.Alcătuindu-şi replica-dublu,poetul reuneşte protagonistul textului şipe cel al realului, într-un metapersonajemblematic, purces în revendicareaabsolutului nu pe calea limitatei constatări,ci a infinitei mirări, care lasă multloc ambiguităţii. În imperiul mirării, ingenuul,care a traversat cultura, simte,brusc, nevoia debalastării poeziei de„podoabele” sale ce-o făceau frumoasă.Scriitura nu se vrea frumoasă,ci numai eficientă. Nu se vrea descriptivă,căci transcripţia realului devinetransducţie. Nu se vrea poetică, fiindcăpoeticitatea emană din ţinutul semiotical semnificaţiilor. Recunoaştem, lejer,în cartea la care ne referim în aceastăprefaţă, trăsăturile stilistice ale modernismului(forma conjuncţională închisă,finalitatea, structura, lectura, dominareaLogosului, opera finisată, distanţa,creaţia – totalizare, sinteza, naraţiunea– Grande – Histoire, originea/cauză,determinarea – transcendenţa, autoreferinţa,realul reprezentat, dar şi abstractizat,elitismul, rigoarea, culturaelevată, paradigma antropocentristă ainventatorului original, imaginaţia, creativitatea,implicarea auctorială, productiviratea,construcţiile binare:esenţialism, totalitate, coerenţă, societateaprogresistă utopică, raţionalismul,simbolismul ş.c.l.). Deci, semn bunpentru Florian Saioc, textele sale nu s-au lăsat seduse de „aura” postmodernismului,deşi este perfect adaptat unor„mărci” distinctive precum: jocul (ludicitate),procesualitatea (performanţă,text), intertext, retorică, metonimie, - diferenţă(urmă), ironie,nedeterminare/imanenţă, autoreferinţăparodică, realul supus acţiunii textuale,fragmentat, încorporat, proza scurtă,sincretică, versificată aluvionar, polifoniastilurilor, euforie, paradigmă integratoareetc.Poetul pune accent, în deplinăcunoştinţă de cauză, de exemplu, peritm şi pe rimă, logice şi trans-logice.Este creator de vers poetic („Nimic luiANIM n-am să-i cer eu”). Încercând săiextragem sensul major şi principiileaxiale (Nimic şi Anim), recurgem, fiwww.oglindaliterara.ro4473