poezie - Oglinda literara

Jurnalul turistului român sărac (1979, 1981)(urmare din numărul anterior)La ieşire, sunt primit cu un platou pe care sunt cele necesaresupravieţuirii clientului de-o zi: cafea cu lapte, 2 cornuri, un cubuleţde unt, o caşetă de gem şi mai ştiu eu ce, destul ca să prind curajpentru o dimineaţă de alergătură prin oraş. La portăreasă tocmai asosit un domn în vîrstă, co-patronul, după cîte înţeleg, cu care nuştiu cum se face de intru în vorbă; aflu că mai este asociat la altecîteva mici afaceri, dar n-aş fi lungit vorba dacă nu mi-ar fi spus căe de fapt rus din Odessa, că avea prieteni din Chişinău şi că a emigratîn timpul celui de-al doilea război mondial. Ies pe bulevard şi dela poştă expediez cîteva c.p. Dintr-o carte de telefon obţin numerelecîtorva cunoştinţe, sun la V.L-Okenson şi se arată plăcut surprinsă,mi-a spus că acum se ocupă cu pictura, că e căsătorită cu un suedez,că pe moment e prinsă, mă roagă să revin pe la ora 14 – ceeace n-am făcut, fiind eu însumi foarte ocupat -, îmi spune telefonul luiG.A, care însă e plecat pentru 2-3 zile; sun la I.C şi se fofilează,practic nu vrea să ne vedem, chiar spunîndu-i că plec diseară şi nuapelez cu nimic, chiar oferindu-mă să-i ies în cale, cînd pleacă laslujbă, deşi eu eram cel foarte presat; spune că s-a îngrăşat, că nuvrea să-l văd aşa; că nu vrea să mai ştie de cloaca literară de larestaurantul scriitorilor. Dar cine-l obliga să se eternizeze acolo?!Că n-ar vrea să-i mai vadă pe tipii imunzi de la Uniune, nici să maimărească jalnica producţie literară din România. La un moment data părut că vrea să-i trimită ceva surorii lui din Bucureşti, apoi s-arăzgîndit; mă rog, a respins pe rînd toate punţile întinse de mine.Chiar presupunînd că m-ar fi bănuit de legături cu securitatea, deunde teama că aş fi avut sarcina să-l lichidez? Este el realmente unpericol pentru Republica socialistă? Aş fi vrut să-l văd pe amic, săse bucure şi el că, uite, încă unul a izbutit să iasă din lagăr şi săajungă pînă la Paris. Şi rămîn cu un gust foarte amar...Trec de poarta St. Denise, o iau spre „centru”, apoi decid căe mai bine să folosesc metroul, pînă la Odeon, în plin Cartier Latin.Drumul subteran pînă la peron nu-mi face o prea bună impresie, untunel prea lung, nu îndeajuns de larg şi de luminat, se adevereştecă reţeaua subterană nu ţine seama de reţeaua stradală. Deh! Lucrărivechi, poate de la începutul secolului, am să verific. Mi s-a datde la ghişeu un cartonaş galben, îl voi păstra. Ies la Odeon, în cartierulvisurilor mele livreşti – şi tocmai pentru că e vorba de lucrurila care am visat intens, de departe, e cu atît mai mare şocul, emoţiade a păşi aevea pe străzi unde nu crezusem niciodată că voiajunge. Sunt deci pe Bul. St. Michel (senmiş, spun parizienii). Faco primă poză, de parcă n-aş mai avea film, direct spre Sorbona şiîmi dau seama că am reflexele celui care vrea să fie sigur că s-aales măcar cu o poză, dacă în clipa următoare ar surveni ceva catastrofal,un cutremur, expulzarea mea intempestivă din Franţa saumai ştiu eu ce altă calamitate. Să mă asigur eu măcar de o poză,apoi om mai vedea dacă o putem obţine şi pe-a doua, pe a treia şiaşa mai departe – asta pentru că tot nu-mi vine să creed că sunt aicişi că mă plimb după voia mea şi că n-o să-mi spună unul: Domnule,a fost o greşală, gata! Înapoi!, cu capul la cutie! Astfel ştiu eu să măbucur; astfel au reuşit ei să ne facă să credem că nimic nu ni se cuvinecu adevărat, că doar printr-un noroc, sau prin purul hazard,poţi ajunge la Paris, ca mine, de exemplu...Pantheonul: „AUX GRANDS HOMMES LA PATRIE RE-CONNAISSANTE. Dar mai înainte de asta, aşa cum mi-e obiceiul,dau un larg ocol imobilului, îl estimez de la distanţă, îi dibui valenţeleexpresive, cum făcusem ieri cu Notre-Damme, ca să mi-l asum,să mă obişnuiesc cu ideea, să-mi prelungesc bucuria înainte de avedea propriu-zis ce şi cum. În spatele Pantheonului, dau de ofoarte frumoasă biserică, o fotografiez, o şi desenez pe notes şiscriu dedesubt, conştiincios: Saint-Etienne.Este 10:55 cînd mă angajez pe scările înalte ca să pătrundîn Pantheon. În holul mare, imens de fapt, conceput ca atare, văduriaşe picturi murale din 1877 de Puvis de Chavanne – scene dinistoria Franţei, cam ca la noi la Ateneu. Aflu că la anul 800, în ziuade Crăciun, în biserica St. Pierre din Roma (la Vatican, adică) papaLeon III l-a încoronat pe Carol cel Mare ca Împărat al Occidentului(ce titlu premonitoriu!). Apoi: Memorie-Glorie, un monument al „eroilornecunoscuţi, al martirilor neştiuţi, morţi pentru Franţa” – dar estevreun franţuz care să nu fi murit penttru Franţa sa? Constituiţi îngrup de vizitatori, trecem în mare viteză, chiar cu o grabă jignitoareşi penibilă, prin multe săli, una după alta. Ghidul ne-a preluat eficient,ne-a estimat global, sunteţi ai mei!, păreau să spună gesturilelui, atitudinea discreţionară. Nu ne-a dat răgazul să stăruim pevreo imagine, pe vreun chip, pe vreun nume, pe-o inscripţie – nu amputut vedea de-adevăratelea nimic, cum nici ghidul nu avea răgazJURNALsă-şi arunce măcar privirile pepereţi, mereu cu ochii pe turmalui, care trebuia de urgenţă trecutăprin strungă... – ne-a mînatautoritar, ca pe-o ceată de datornici,din sală în sală, dînd elocventesemne de nerăbdare:Cum de îndrăzniţi să mă ţineţi înloc, să-mi sabotaţi interesele?!El avînd un singur gînd: să nescoată cît mai iute în celălaltcapăt, la ieşire, şi să dea fugadincolo, la intrare, spre a preluaalt grup, să nu-l preia altcinevadintre colegii lui... Iar la urmă,spre marea ruşine a Franţei, aîntins mîna şi a aşteptat să ne Ion Lazupunem obolul, fiecare dintre victime,pînă la unul. Ce am apucatsă întrezăresc? Ce am apucatsă notez? Baptem de Clovis. Madamme Saincte Geneviefve - letranscriu aşa cum le-am notat, poate greşite, poate scrise ca peatunci...Aflu că edificiul este o biserică ridicată de Ludovic al XV-leaşi ulterior transformată în Pantheon. Gambeta, deputat, politician şimembru al... J.J. Rousseau – o mînă cu flacără, strecurată printr-ouşiţă; Voltaire – o statuie-bust, semănînd cu colegul Liviu Scarlat;J.Jermain Sufleau; mareşalii lui Napoleon: J. Lannes, Duc de Montebello1769-1809, Lazare Cornot, 1753-1823, Marcean 1769-1796,Haudin J. Baptiste. Vin apoi scriitorii, deci după roşul luptătorilor arveni albastrul cernelei: V. Hugo 1802-1885, Emile Zola 1840-1902,P. Painleve 1863-1933, Jean Perrin 1870-1942, Louis Braille(cel cualfabetul surzilor?) 1809-1852, Marcelin Berthelot 1827-1907, PaulLangevin 1872-1946, Jean Jaures 1852-1914, assassine - şi apoi,tot în figa mare: Praslis, Caulencourt, Cabanis, Durazzo, JPB Beriereşi în faţa mea, de neevitat, un imens fund de nemţoaică dinacelaşi grup de vizitatori hăituiţi.Se zice că posteritatea face dreptate şi se pare că ar fi chiarun dicton francez. Dar de unde atîta dreptate!? Unde sunt un Balzac,un Baudelaire, un Mallarme, un Claudel, un... şi atîţi-atîţi alţiicare poate vor fi avînd pe undeva statuile şi monumentele lor, însănu aici, în Pantheon, care au trebui să-i reunească pe cei veşnici,nu pe beneficiarii faimei facile? Nu pe generali, în primul rînd?!Tot în piaţa Pantheonului dau de facultatea de Drept, cu inscripţiape frontispiciu: Libertate, egalitate, fraternitate, care ca oricelozincă pare să-şi fi perdut cu timpul din superbie.În Grădina Luxemburg, la 11: 48, după ceasul meu, singurulcare contează în această realatare foarte.. relativă. Căci n-am maidescris ce-am fotografiat şi n-am mai fotografiat ce-am descris. Vatrebui să completez deci textul cu descrierea diapozitivelor, undevoi găsi nu numai detalii, ci şi idei care îmi scapă acum. Mare spaţiu,însă supus ordinii, cu alei, iar la mijlocul grădinii un rond cu diametrulde cca 3-400 m, ocupat de un bazin, de statui pe socluricilindrice înalte, gen colonadă, iar pe margini cu socluri tot cilindrice,însă mai scunde, deci o descreştere în trepte. Şi, în fine, soare! cîndsă trag un cadru cu Consiliul republicii, al cărui ceas arată abia11:45. Mă pun de acord. Fac o alee pînă spre capăt, îndepărtîndumăde rond, apoi ies din Grădină pe la colţul cu August Compte;merg pe Avenue de L’Observatoire, deci perpendicular pe rue Michelet.Dau de Institutul de Arheologie şi Muzicologie, că doar suntemîn împărăţia studenţească. Acum, privind înapoi, peste grădinaLuxemburg, se vede albind în soare Sacre-Coeur, cu ceva în siluetaei de geamie musulmană, doamne-iartă! Iar aici, în faţa mea,la colţ, o fîntînă cu statui şi cai: A la memoire de mareschel Ney. Înspatele lui Ney, restaurantul Closerie des Lilas – şi cu asta am ajunsdeja pe bulevardul Montparcasse. Însă mai înainte de a traversa,intru în vorbă cu un domn de modă foarte veche pe care îl întreb deImpasse Ronsin şi discutăm în lege despre C. Brancusi, în al căruiatelier a fost şi ştie multe despre fotografiile pe care le făcea maestrul.Mă informează că tot atelierul a fost strămutat la centre Pompidou.Îmi dă numele său: Lavaud şi nr. de telefon pe care îl trecaici, la modul iraţional: 633.41.74. Probabil mi-a sugerat că îmipoate oferi date despre Brancusi, dacă aş avea timp să-l caut, cîndvoi reveni... Foarte ataşant, plin de solicitudinea după care atît tînjesc,îmi face o schiţă foarte îngrijită, pe notes, notînd cu mîna sa:port Royal, Chatelet, Centre Pompidou – în ideea de a trece peacolo, de voi avea timp, să-i văd lucrările.(continuare în nr. viitor)www.oglindaliterara.ro 4547