Emel nr.31, anul 81 - Tatar.ro

<strong>Emel</strong>
Sayı/Nr. 31, Temmuz/Iulie 2011
asemenea situaŃie se îmbogăŃeşte şi evoluează limba literară (22) după cum ne exemplifică B.
Cioban-zade.
Folosind în asemenea situaŃii “forma” dată, autorul se poate întâlni cu lipsa inspiraŃiei: chiar
dacă fraza va fi una reuşită, înfluenŃa ei se poate diminua. Ayvazov citează ca exemplu faptul că
aici nu există rimă:
Acoperit de raze soarele devine stea,
Se umple cu veşminte reci chiar adierea.
(Tractorul, an 1926, 23)
Dacă s-ar da la o parte afixele „lana”şi „tolkun”(ar corespunde lumi-nării şi strălu-cirii)
forma revine la radical. Scopul nu este cel al creaŃiei de rime (24) ci este cel al bogăŃiei semantice
pretinse de Ayvazov. El a direcŃionat poeŃii revoluŃiei spre o nouă concepŃie. Cioban-zade a notat în
manuscris: „PoeŃii din trecut au folosit termenul”publica” acum ei folosesc pe cel de „popor” în
tătară. (... ) Referindu-ne la faptele politice, vedem cum el consideră că trecutul a dat o formă statică
în concepŃia poetică. SituaŃia se potriveşte civilizaŃiei noastre naŃionale. Rolul important în
redeşteptarea conştiinŃei naŃionale i-a revenit lui Ismail Gasprinski( 1851- 1914) prin editarea
gazetei „Translatorul”( 1883- 1914 –continuând după moartea sa până în 1918 prin activitatea
urmaşilor. Trebuie să spunem că rădăcinile civilizaŃiei tătare crimeene începeau să se usuce, să
piară, iar generaŃia formată chiar sub oblăduirea redacŃiei conduse de Gasprinski era nevoită să
studieze trecutul. PriviŃi, literatura progresistă de dinaintea revoluŃiei chema la acŃiuni naŃionale
poporul, se opunea stării de inactivitate din sânul comunităŃii. Atitudinea este începută de A. S.
Ayvazov ( De ce am ajuns în starea aceasta, 1907) şi A. Cergheev ( Ce spune defunctul, 1909). U.
Ş. Tohtargazi, A. Cergheev, C. Kermencikli, tânărul U. Ipci creau versuri care se potriveau
evenimentelor: aceşti poeŃi chemau oamenii să treacă dela starea pasivă la acŃiune, pentru că ei
înŃelegeau că venise epoca realizării individului răsărit din sânul poporului şi explicau acest fapt
poporului. Asemenea situaŃii erau potrivite cu cele relatate în trecut de către Gemil Kermencikli:
Tătarule! De ce steagul albastru nu fâlfâie în zare?
De ce acum la trei-patru haini tu eşti o jucărie?
Oare tu speri încă milă de la duşm<strong>anul</strong> cumplit?
Oare încă la a ta venă n-a ajuns al lui cuŃit?
(Ultimul cuvânt, 1917, 26)
Era cuvântul folosit în literatură pentru a însufleŃi pe liderii naŃionali ai acestui popor. Dar
uraganele sociale au adus societatea într-o stare din ce în ce mai deplorabilă. Trecutul înfierbânta
poporul, obiceiurile şi tradiŃia insuflând dorinŃa de a renaşte chiar în condiŃiile grele de atunci.
Probabil că putem observa în aceste versuri şi îndepărtarea de condiŃia de a fi tătar la poeŃii anilor
20 de după revoluŃie din cauza necunoaşterii idealurilor epocii. Din această pricină, în operele lor
apar lozinci în loc de fapte, apar detalii în locul evenimentului, apar spaŃii largi precum “orientul
sau occidentul” deŃinând locul tipurilor vii. (B. Cioban-zade).
18
(trad. Güner Akmolla)(va urma)