12 zile – O initiere secreta - Radu Cinamar.pdf - Carti Electronice

cu prea multă uşurinţă. Pe lângă incertitudinea în care trăiam, justificată de lipsa
informaţiilor, simţeam că situaţia devenise chiar periculoasă. Pentru ce aş fi avut
nevoie de alte acte? Dar, mai ales, despre ce fel de acte era vorba? în definitiv,
buletinul şi carnetul meu de conducere erau perfect valabile, iar despre paşaport nu
putea fi vorba, deoarece cetăţenii României de atunci nu aveau voie să deţină aşa
ceva. Am înţeles fulgerător că, de fapt, urma să părăsesc ţara, dar nu trecând ilegal
frontiera, ci chiar pe la unul dintre punctele vamale cu paşaport în toată regula.
Inima mi s-a strâns de emoţie, iar valurile fricii mi-au cuprins imaginaţia. Mă
vedeam deja descoperit, închis şi bătut în beciurile temutei Securităţi a Statului,
supus unor interminabile şi epuizante interogatorii, de multe ori foarte violente. Mă
plimbam nervos prin casă, neştiind ce să fac. Logica îmi spunea că, dacă românii
nu au paşaport, atunci însemna că eu aveam să apar cu un act fals având o altă
naţionalitate. Transpirat, m-am aruncat pe pat. Gândeam că îmi complicasem viaţa
inutil tocmai cu puţin timp înainte de a-mi făuri un viitor decent, o viaţă de familie
şi, poate, chiar o carieră, cel puţin atât cât se putea vorbi despre aşa ceva într-un
stat comunist. Şi pentru ce? Mă gândeam că, în definitiv, existenţa mea era bună
atât cât ar fi fost, nu aveam nevoie de una, de două mii de ani, în care până la urmă
precis aş fi obosit!
Evident, toate acele gânduri erau urmarea instinctului de conservare care mă
îndemna, cât încă mai era posibil, să urmez calea mediocrului şi a banalului. După
un timp am început să mă liniştesc şi să privesc problema dintr-o altă perspectivă.
Trebuia să recunosc, de pildă, că străvechea mea rudă îmi lăsase mereu la
dispoziţie liberul arbitru. Prin nimeni şi nimic, în nici un moment, ea nu m-a forţat
să adopt acea variantă. A fost mereu alegerea mea, aşa cum era, de fapt, şi în acea
clipă. Chiar şi atunci încă mai aveam posibilitatea să abandonez totul şi să-mi reiau
viaţa de dinainte fără ca, cel puţin aparent, cineva să fi avut de pierdut sau de
suferit. Eu aş fi găsit repede o explicaţie plauzibilă pentru logodnica şi familia mea,
iar suma mare de bani pe care o aduceam i-ar fi înveselit pe toţi. Pe de altă parte,
strămoşul meu ar fi rămas la fel de inaccesibil şi necunoscut ca şi până atunci, iar
aranjamentele pe care el le angrenase printr-o misterioasă filieră sunt sigur că nu
ar fi furnizat nici cel mai mic indiciu autorităţilor. Eram nevoit să recunosc că
înţelepciunea, experienţa şi relaţiile pe care el le acumulase în îndelungata sa viaţă
îi permiteau să acţioneze de la distanţă într-un mod foarte inteligent şi, practic,
lipsit de greşeală. De bună seamă că prevăzuse şi eventualitatea abandonului meu,
dar cu o uimitoare delicateţe el mă recompensa într-un astfel de caz pentru
„problemele” pe care mi le pricinuise, lăsându-mi acea mare sumă de bani.
Concluzia mea finală era că trebuia să-mi făuresc singur destinul. În acelaşi
timp, începeam să înţeleg că în loc să solicit mereu şi în mod egoist dovada
supremă a celor pe care el le afirma în scrisoare - şi aici mă refer la enigmaticul
obiect personalizat - era necesar mai întâi ca eu însumi să ofer o minimă dovadă că
merit acel lucru. În loc să abordez o atitudine şi o gândire inchizitorială, ca şi cum
viaţa eternă mi s-ar fi cuvenit de drept şi fără nici un efort, mult mai înţelept ar fi
fost să realizez că ceea ce urmează să mi se ofere constituia realmente o bogăţie
inestimabilă pentru destinul meu şi o şansă extraordinară pentru evoluţia mea.
Altfel, aş fi fost în pericol să nu apreciez la justa lui valoare cadoul strămoşului meu
şi fără îndoială că, în ignoranţa mea, aş fi făcut destule greşeli care m-ar fi putut
costa destul de repede viaţa.
— Te înţeleg perfect, am spus eu atunci. Cunosc aceste aspecte, deoarece ele mi-