12 zile – O initiere secreta - Radu Cinamar.pdf - Carti Electronice

— Totuşi, cum se face că omul care deja are în el scânteia conştiinţei de sine şi
ştie că este o individualitate printre celelalte, ajunge să decadă la un nivel cu mult
inferior? Ce fel de formă a ignoranţei este aceasta?
Repa Sundhi părea mulţumit că am ajuns în acea zonă a discuţiei.
— Aici este într-adevăr o problemă mai specială, mi-a răspuns el. Pentru că, o
dată cu sentimentul individualităţii care îi conferă un sens în viaţă, omul deţine în
mod automat şi voinţa individuală şi neîngrădită de a acţiona şi, fireşte, acţiunile lui
pot fi bune sau rele. Spre deosebire de el, un animal nu acţionează din voinţă
proprie sau, dacă totuşi există momente în care el pare să o facă, acestea reprezintă
doar aspecte incipiente ale voinţei individuale. Toate acţiunile pe care le săvârşeşte
un animal sunt determinate din instinct şi din obişnuinţă, inclusiv atitudinile sale
de ataşament sau de devoţiune. Desigur, o dată cu trecerea timpului, acestea
asigură o evoluţie a animalului respectiv către condiţia de om, însă trebuie remarcat
faptul că animalul nu are o voinţă a sa proprie, pentru că el nu are o conştiinţă
proprie, nu ştie că există în mod individual. El poate să recunoască multe fiinţe şi
obiecte din jur, poate să realizeze chiar anumite conexiuni simple sau să se
manifeste emoţional, dar toate acestea provin totuşi numai din instinct şi din
obişnuinţă. De aceea, în cazul speciei animale nu se pune problema conştiinţei
individuale a membrilor ei, aşa cum este în cazul speciei omului, ci este vorba
despre o conştiinţă de grup, din care periodic şi în urma unui cumul de experienţă
se realizează un salt al unui membru din acea specie pe un nivel evolutiv superior.
Acest nivel superior poate să însemne fie o specie mai evoluată de animale, fie chiar
condiţia de om. În astfel de cazuri, acel membru al speciei de animale reprezintă un
„fragment” din conştiinţa de grup sau, mai bine zis, o chintesenţă a nivelului de
evoluţie şi de experienţă a speciei în acel moment; ca urmare, el este promovat întro
etapă superioară a devenirii. Încetul cu încetul, el capătă conştiinţa tot mai clară
a individualităţii sale până când ajunge la stadiul de om.
Aici însă, chiar dacă saltul de conştiinţă la stadiul de om este uriaş prin raport
la condiţiile anterioare de existenţă, responsabilitatea faptelor şi acţiunilor săvârşite
aparţine în exclusivitate individului. După cum ţi-am spus, animalul acţionează din
instinct şi, chiar dacă acţiunile lui sunt uneori feroce, totuşi ele sunt realizate fie
pentru a se apăra, fie pentru a se hrăni. Aceste acţiuni ale sale nu sunt considerate
individuale, deoarece el nu are conştiinţa naturii faptei pe care o săvârşeşte;
acţiunile unui animal sunt integrate la nivelul conştiinţei de grup a speciei din care
el face parte; astfel, conştiinţa speciei respective acumulează experienţă.
În cazul omului problema este total diferită pentru că el, prin tot ceea ce face,
vorbeşte şi gândeşte, acţionează în conformitate cu voinţa lui proprie, dacă este
sănătos din punct de vedere fizic, mental şi psihic. Această voinţă proprie, care îi
conferă posibilitatea de a alege în mod conştient o variantă sau alta, îl poate
determina să intre fie pe drumul evoluţiei şi al binelui, fie pe cel al pierzaniei şi al
suferinţei. Chiar dacă este om, această condiţie nu îl scuteşte de apăsarea
ignoranţei.
Dacă el va alege să facă fapte rele, să fie violent, dur, nesimţitor, despotic ori
chiar să ucidă, acestea se vor „contoriza” în propriul lui destin sau karma şi va
trebui să plătească exact cu aceeaşi monedă pentru ele în alte existenţe viitoare.
Toate viciile umanităţii, începând cu meschinăria, ipocrizia, minciuna, invidia şi
mergând până la mânia distructivă, lăcomia acerbă, ataşamentul care înlănţuie şi