12 zile – O initiere secreta - Radu Cinamar.pdf - Carti Electronice

— Oamenii nu mor în adevăratul sens al cuvântului, adică nu dispar în neant, ci
îşi abandonează doar „carcasa” fizică, adică trupul lor din carne şi oase, care
putrezeşte. „Moare” doar corpul fizic, însă partea subtilă a fiinţei, sufletul, trece în
altă dimensiune spaţio-temporală a Creaţiei, care este cea mai propice pentru ca el
să-şi continue existenţa. De aceea se spune că, în realitate, nu există „moarte”,
deoarece fiinţa umană, ca entitate individuală, nu dispare niciodată; ea doar
translatează dintr-un plan în altul al Creaţiei, aşa cum, de pildă, tu te dai jos dintro
maşină şi te urci într-un tren; apoi te dai jos din acel tren şi păşeşti pe puntea
unui vapor, iar analogia poate continua. În fiecare dintre aceste situaţii tu ai un
mediu specific de deplasare şi un anumit grad de libertate. Este, cum s-ar spune,
ceea ce îţi poţi tu permite în acel moment, ceea ce ai agonisit pentru a plăti biletul, fie
la autobuz, fie la tren, fie la vapor.
Dacă n-ai strâns suficient, adică nu ai prea multe merite, atunci mergi pe jos,
dar dacă eşti foarte „bogat”, atunci îţi poţi cumpăra bilet şi pentru naveta spaţială!
Analogic vorbind, în acest ultim caz ai acces la o lume subtilă foarte elevată. Dacă
nu ai decât puţine merite, pentru că greşelile tale au fost mari, atunci dimensiunea
subtilă în care este proiectat sufletul după moartea trupului va fi una plină de chin
şi suferinţă. Aceste demarcaţii se referă la destinul fiecărui om, care este în deplină
conformitate cu acţiunile, bune sau rele, pe care el le-a săvârşit fie în existenţa lui
terestră, fie în cea din lumile subtile. Dacă nu ar fi aşa, n-ar exista nici o diferenţă
între condiţia lumească a unui sfânt şi aceea a unui criminal sau între un retardat
mintal şi un geniu. Bunul simţ ne spune că nu este deloc întâmplător că o fiinţă
umană se naşte cu un sever handicap fizic, în timp ce alta este perfect sănătoasă şi
înfloritoare; că una suferă încă din copilărie de tot felul de angoase, fiind terifiată de
coşmaruri, iar alta este veselă, optimistă şi foarte fericită. Cred că înţelegi foarte
bine ceea ce îţi spun. Totuşi, incredibila superficialitate şi chiar prostie a oamenilor,
care îi împiedică să remarce aceste aspecte foarte simple şi evidente, precum şi
dependenţa lor aproape maladivă de un sistem automat de credinţe şi prejudecăţi
care le-a fost impus încă din copilărie, contribuie atât la decăderea lor fizică şi
morală, cât şi la incapacitatea lor de a înţelege unele adevăruri esenţiale despre
viaţa pe care ei o trăiesc.
— Aşa este, m-am confruntat adeseori cu această opacitate a opiniei publice, am
observat eu cu amărăciune. Dar ştii, am constatat că nu este neapărat vorba despre
rea-voinţă din partea oamenilor, ci mai ales despre faptul că atunci ei se confruntă
cu decizia de a înlocui ideile materialiste care le-au fost îndoctrinate încă din şcoală,
cu ceva despre care aproape toţi îşi bat joc sau spun că nu există. Dintre cele două
variante, cei mai mulţi preferă să rămână la vechile credinţe, chiar dacă îşi dau
seama că, totuşi, ceva nu este în regulă. Ideea de comoditate şi de lipsă a efortului
fizic ori mental reuşeşte de cele mai multe ori să le biruie tresărirea spiritului. În
astfel de condiţii, care după părerea mea accentuează egoismul şi macină
afectivitatea, nu te poţi aştepta să dobândeşti prea mari merite. Viaţa se încheie
relativ repede şi urmează, ca să spun aşa, „strânsul recoltei”.
— Elinor a preluat imediat ideea. Chiar despre asta vorbeam şi eu. Ceea ce omul
făptuieşte în viaţa lui terestră îl obligă, într-un fel, să se reîntoarcă în planul fizic
după încheierea „sejurului” astral, în care sufletul trăieşte într-o lume acordată pe
„lungimea lui de undă”. De pildă, datorită dorinţei de a reuşi în arta alchimiei,
persoana din exemplul pe care l-am considerat se va reîncarna într-o conjunctură
care să-i favorizeze accesul la această cunoaştere. Desigur, procesul de jalonare a