12 zile – O initiere secreta - Radu Cinamar.pdf - Carti Electronice

O situaţie mai deosebită este în cazul celor care se sinucid, deoarece atunci
suferinţa lor este extrem de îndelungată, iar regresul pe scara evoluţiei este considerabil,
într-o astfel de situaţie dramatică, sufletul cu greu realizează că un singur
gest nesăbuit din viaţa lui terestră 1-a costat mii de ani de suferinţă şi de involuţie.
Dacă el ar fi fost capabil să-şi ofere înapoi viaţa pe care tot el şi-a luat-o, atunci nu
ar fi fost o problemă prea mare. Însă lucrurile nu sunt aşa şi tocmai de aceea
chinurile pe care trebuie să le îndure un suflet sinucigaş sunt cumplite. Actul
sinuciderii reprezintă, în esenţă, actul negării de sine dus la extrem, ceea ce este cu
mult mai grav decât actul ignorării scânteii divine, a spiritului divin din noi. Un
ateu mai are totuşi şansa de a evolua şi a-şi modifica punctul de vedere în decursul
vieţii, pe când sinucigaşul îşi curmă singur, printr-un act de voinţă proprie, foarte
egoistă, şansa care i-a fost dată pentru a evolua în acea existenţă. El nu a înţeles
un aspect fundamental pe care l-am menţionat mai înainte şi anume că, chiar dacă
omul simte la un moment dat în viaţă că necazurile, suferinţa şi problemele pe care
le are tind să îl copleşească, totuşi acestea nu reflectă nimic altceva decât natura
faptelor pe care el le-a săvârşit în trecut, iar chinurile şi viaţa mizerabilă pe care o
îndură în prezent sunt, cu puţine excepţii, expresia fidelă a suferinţei pe care el a
provocat-o altora. Prin urmare, actul lui nesăbuit este o tentativă egoistă de a înşela
destinul, mai bine zis de a-l ocoli, gândind că în acest fel el nu va mai avea de
îndurat. De aceea, gravitatea actului de sinucidere este foarte mare şi constituie un
obstacol major în evoluţia omului, poate cel mai mare dintre toate.
Pe de altă parte, unele suflete care au fost foarte ataşate de bunurile materiale în
viaţa lor terestră sau care au fost foarte zgârcite şi meschine în relaţiile cu ceilalţi
rămân o perioadă destul de lungă în imediata vecinătate a locurilor şi bunurilor de
care s-au ataşat, la nivelul planului eteric, care după cum ştii este situat ca
frecvenţă de vibraţie între planul fizic şi cel astral. Starea acestor suflete este
abulică, deoarece ele nu realizează ce se petrece cu ele şi singurul gând care le
domină atunci este cel al dorinţei de a se reîntoarce la lucrurile, posesiunile
materiale sau chiar la fiinţele de care au fost foarte ataşate în timpul vieţii lor fizice.
Ele rămân mult timp în acest plan subtil, care se află în imediata vecinătate a
planetei noastre, fiind mereu cufundate într-o atmosferă sumbră, ca o ceaţă densă.
Din când în când, datorită dorinţelor lor grosiere şi ataşate de bunurile lumeşti, ele
bântuie prin zonele respective sub, o formă ectoplasmatică, ce reproduce mai mult
sau mai puţin fidel forma trupească pe care au avut-o în existenţa lor terestră
anterioară. Această condiţie jalnică poate să dureze uneori chiar sute de ani până
când, încetul cu încetul, înţelegerea lor începe să facă treptat lumină în crepusculul
de care erau înconjurate şi astfel ele sunt eliberate din strânsoarea ataşamentelor
pe care le aveau. Acesta reprezintă un exemplu tipic de consumare a unui gen de
karma de ataşament. După aceea, sufletul respectiv accede la un nivel astral care
este mult superior condiţiei penibile în care el s-a aflat până atunci, în planul eteric.
Desigur, acel nivel al planului astral va fi în deplină concordanţă cu alte aspecte
care corespund destinului particular al sufletului şi, după ce va mai rămâne acolo
un timp, consumându-şi meritele specifice pe acel nivel al astralului, el se va
reîncarna în planul fizic şi procesul reîncepe, dar de la un nivel superior al
experienţei individuale.
Bun, am spus eu. Acum este clar, dar viaţa din planurile subtile durează la fel
de mult ca viaţa pe care o trăieşte un om obişnuit în plan terestru? Pentru că ai
spus că după moartea trupului, fiecare suflet se află o anumită perioadă de timp în