manifestări extrahepatice în hepatitele cronice la copil - Gr.T. Popa

cardiomiopatii hipertrofice şi 33,3% miocardite (181, 182). Toate aceste observaţii susţin
o posibilă legatură cauzală între aceste boli cardiace cu etiologie incertă şi infecţia cu
VHC. Printre bolnavii cu cardiomiopatie hipertrofică, hepatita cronică VHC se asociaza
cel mai frecvent cu forma de hipertrofie apicală, fără a exista o explicaţie plauzibilă a
acestui fenomen (183). De asemenea, se citează asocierea, mai rară, a VHC cu forme de
cardiomiopatie aritmogenica a ventriculului drept. Observaţii asupra bolnavilor cu
hepatită cronică cu VHC, care asociază leziuni miocardice şi sunt trataţi cu interferon,
demonstrează o ameliorare a scorului acestor leziuni după terapia antivirală (183).
2.13. Vasculita sistemică
Cea mai frecventă formă la pacienţii cu HCV este vasculita crioglobulinemică,
care afectează în principal vasele mici. (152). Din punct de vedere clinic, manifestările
pot varia, de la afectarea cutanată uşoară de tip urticarie sau purpură şi artralgii, până la
afectarea organică severă (renală, neurologică, gastrointestinală).
Monoterapia cu IFN alfa în doze standard a rezultat într-o rată de răspuns care a
variat de la 53 la 100% din pacienţii cu HCV cronică şi crioglobulinemie tip II în formă
uşoară (152, 156). Afectarea severă, de tip renal sau neurologic, a fost, de multe ori,
refractară la tratament, în ciuda scăderii viremiei ca răspuns virusologic susţinut. Aşadar,
au fost utilizate doze mai mari de IFN alfa (3 MU/zi, 3 luni, apoi 3 MU de 3 ori pe
săptămână timp de alte 9 luni), care au arătat îmbunătăţirea sau dispariţia manifestărilor
vasculitice, scăderea viremiei şi ale anticorpilor anti-HCV. S-a observat, de asemeni, că
ameliorarea manifestărilor de tip crioglobulinemic a fost asociată cu dispariţia ARN-
VHC din ser. (152). Din păcate, în multe cazuri, încetarea tratamentului a dus la
reapariţia manifestărilor iniţiale. Casato et al (184) a arătat că nivelul scăzut al viremiei şi
genotipul 2/3 sunt asociate cu un răapuns mai bun la tratament, astfel că utilizarea zilnică
a IFN alfa ar trebui reconsiderată şi inclusă în protocoalele de tratament.
2.14. Manifestări hematologice
Anemia aplastică.
Este evidenţiată la 16% din cazurile cu HC VHC. Aproximativ 0,3-0,5% din
cazurile de anemie aplastică apar după o hepatită virală, de obicei cu VHC. La 2% din
bolnavii cu infecţie cronică cu VHC, se constata prezenţa anemiei aplastice, care are o
serie de trăsături particulare: majoritatea pacientilor sunt barbaţi tineri sau adolescenţi;
semnele de aplazie medulară apar dupa cca 2 luni de la episodul acut; prognosticul este în
general nefavorabil. Se estimează că 25% din pacienţii cu anemie aplastică au alterări
funcţionale hepatice în momentul diagnosticului, reflectând existenţa unor infecţii
subclinice. Este posibil ca VHC să interfereze cu funcţia de autoperpetuare a celulelor
stem, prin scăderea numărului de limfocite T, creşterea proporţiei de limfocite T
supresoare sau activarea limfocitelor, cu producerea de gamma-interferon, care deprimă
hematopoieza. La unii pacienţi cu anemie aplastică post hepatită acută, s-a evidenţiat
antigenul de histocompatibilitate HLA B8, asociat de asemenea cu hepatita autoimună
(188). Datele existente sugerează că este posibil ca în patogeneza anemiei aplastice
asociată infecţiei cu VHC să intervină un mecanism mediat imunologic, fiind mai puţin