manifestări extrahepatice în hepatitele cronice la copil - Gr.T. Popa

Afectarea cerebrală
Multe din studiile disponibile raportează o asociere semnificativă între hepatita
cronică VHC şi scăderea calităţii vieţii independent de afectarea hepatică de bază.
Prevalenţa unor manifestări cum ar fi oboseala marcată, depresia şi anxietatea este
explicată de diagnosticul în sine al bolii hepatice, de medicaţie, dar şi de tropismul
cerebral al VHC. Astfel, unele dintre aceste semne şi simptome neurologice sau
psihiatrice nu pot fi explicate de terapie şi nici de evoluţia naturală a bolii, susţinând
implicarea directă a virusului hepatitic C la nivel cerebral în declanşarea şi evoluţia lor.
Recent, unii autori au detectat secvenţe genetice virale în ţesutul cerebral la pacienţii
infectaţi cronic, chiar în absenţa afectării hepatice avansate, ceea ce întăreşte ideea unei
acţiuni directe a VHC la acest nivel.
2.7. Afectarea pulmonară
Există puţine date privind tratamentul alveolitei la pacienţii cu HCV, însă
severitatea bolii dictează agresivitatea terapiei, în principal cu agenţi antivirali şi
imunosupresive sau plasmafereză, în combinaţie sau separat (164, 165). Asocierea IFN
alfa cu ciclofosfamida sau cu pulsaţii de metil-prednisolon au ameliorat infiltratele
alveolare, însă nu au avut efect în managementul bolii hepatice de bază.
2.8. Afectarea mucoaselor
Sindromul sicca este frecvent la cei cu infecţie cronică cu HCV, predominanţa
xerostomiei fiind de 18%, iar a xeroftalmiei de 15 % (166). Managementul acestor
afectări ale mucoaselor cuprinde suplimentarea fluidelor orale sau oculare, sfaturi
practice pentru pacienţi privind simptomele şi tratamentul acestora, precum şi o
colaborare multidisciplinară (ORL, odontologie, ginecologie, oftalmologie,
dermatologie). Aşadar, aceste cazuri beneficiază, în principal, de un tratament
simptomatic.
2.9. Afectarea tiroidiană
Tiroidita Hashimoto sau apariţia izolată a autoanticorpilor anti-tireoperoxidază
(ATPO) par a fi mai frecvente în cadrul infecţiei cu HCV decât în cea cu HBV, titrurile
crescute de ATPO fiind demonstrate în principal la femei. Mai mult, la pacienţii cu
tiroidită Hashimoto s-a raportat o prevalenţă mai mare a anticorpilor anti-HCV decât la
cei cu alte afecţiuni tiroidiene, sugerându- se un rol declanşator al HCV pentru boala
tiroidiană autoimună. Cum proteinele HCV pot include secvenţe aminoacidice omoloage
celor din antigenele tiroidiene, pacienţii infectaţi cu HCV ar putea dezvolta o
predispoziţie pentru reacţii autoimune printr-un mecanism de mimetism molecular, cu
toate că nu a fost descrisă o reactivitate încrucişată între antigenele tiroidiene şi anticorpii
HCV. Există autori care consideră că răspunsul autoimun tiroidian ar putea fi determinat
de localizarea intratiroidiană a HCV, dar acest lucru rămâne să fie confirmat.