manifestări extrahepatice în hepatitele cronice la copil - Gr.T. Popa

STADIUL CUNOAŞTERII ACTUALE
MANIFESTĂRILE EXTRAHEPATICE ÎN HEPATITELE
CRONICE LA COPIL
1. Patogenia manifestărilor extrahepatice
Una din explicaţiile posibile pentru apariţia manifestărilor extrahepatice o
reprezintă particularitatea unor virusuri hepatitice de a fi, în acelaşi timp, un virus
hepatotrop şi limfotrop. Această asociere patogenică a fost certificată la virusul hepatitei
C, astfel încât majoritatea studiilor se concentrează pe manifestările extrahepatice
întâlnite în hepatita cronica VHC. Prin proteina de suprafaţă E2, VHC se fixează pe un
receptor celular (tetraspanina CD81) reprezentat mai ales pe hepatocite şi limfocitele B
(dar nu şi pe limfocitele T), ceea ce conferă infecţiei cu VHC un caracter ubicuitar.
Datorită capacităţii sale mutagene, el scapă de mecanismele imunologice, dar determină
concomitent o stimulare perpetuă a limfocitelor B şi T. Va rezulta o incidenţă crescută a
manifestărilor autoimune extrahepatice la bolnavii infectaţi cronic cu VHC. De asemeni,
în hepatita cronica VHB, manifestările extrahepatice au patogenie imună, fiind astfel
dificil de diferenţiat hepatitele virale cronice (VHB,VHC,VHD) de hepatita autoimună,
cu atat mai mult cu cât acestea pot coexista. Un alt factor decisiv este terenul genetic al
gazdei. Predispoziţia ereditară are un rol deosebit în patogeneza determinărilor
extrahepatice, antigenele de histocompatibilitate HLA B8 şi HLA DR3 având o frecvenţă
crescută în cazurile de hepatită cronică cu VHC şi manifestări extrahepatice de tip
autoimun. Incidenţa manifestărilor extrahepatice se corelează mai ales cu severitatea
fibrozei şi mai puţin cu indexul histologic de activitate necroinflamatorie (HAI).
1.1 Stresul oxidativ în patogenia MEH la copil
Stresul oxidativ afectează eficacitatea mecanismelor efectorii ale răspunsului imun,
făcând celulele mai susceptibile la apoptoză. La nivelul celulelor limfoide, radicalii liberi
interferă cu răspunsul la tratamentul antiviral, determinând rezistenţa la terapie şi
favorizând cronicizarea infecţiei.
Unul din factorii responsabili de stresul oxidativ în infecţia cronică cu VHC este
producţia crescută de citokine proinflamatorii. La aceşti pacienţii s-au decelat niveluri
crescute de TNF alfa, factor responsabil de creşterea ratei de producţie a superoxizilor la
nivel mitocondrial. De asemeni, la pacienţii cu HVB cronică s-au obiectivat scăderi ale
activităţii GST, direct proporţional cu rata de progresie spre hepatocarcinom. Frecvenţa
mai mare a pacienţilor cu HVC la care stresul oxidativ se manifestă pregnant, ducând la
rezistenţă terapeutică poate fi explicată prin existenţa unor depozite celulare de fier mai
bine reprezentate la aceşti pacienţi, fierul servind ca substrat pentru activarea cascadei
stresului oxidativ. (228).