Descarcă - Salvati Copiii

- Pe o scară de la 1 la 10, unde 10 înseamnă „cel mai bine”, cât de bine te simţi
după această criză/acest moment dificil din viaţa ta (eventual termometrul
emoţiilor, sau alte reprezentări vizuale)
- Pe o scară de la 1 la 10, unde 10 înseamnă „cel mai stresant”, cât de mult stres
ai trăit
- Crezi că îţi vei reveni la „linia de plutire” Ai început deja să o faci
- Planurile tale de viitor s-au schimbat de când ţi s-a întâmplat acest lucru sau nu
În cazul copiilor de vârste mai mici, se sugerează că rezilienţa poate fi
identificată şi prin analiza desenelor lor (de exemplu, figurarea echipelor de
salvare sau de ajutor umanitar în desenele copiilor supravieţuitori ai tsunami-ului ,
sau ai uraganului Katrina).
Promovarea rezilienţei se poate face la nivelul a trei dimensiuni fundamentale:
- Susţinerea relaţiei de ataşament părinte-copil/ părinte-persoană de referinţă
- Întărirea sentimentelor de competenţă, siguranţă personală, stimă de sine ale copilului
- Favorizarea amintirilor pozitive, în ciuda experienţei traumei şi pierderii
Relaţia părinte-copil poate fi îmbogăţită şi prin activităţi care presupun experienţe
senzoriale comune, adaptate vârstei şi nivelului de dezvoltare al copilului:
- La 3-6 ani: desen, pictură, plastilină; crearea unui mediu securizant pentru un
personaj - o cutie/un cuib în care să se simtă în siguranţă; cântece
- 7-12 ani: crearea împreună cu părintele a unui desen sau colaj (din fotografii)
care să reprezinte o amintire pozivă, plăcută; crearea unui desen sau colaj intitulat
„lucrurile bune despre mine” (acasă, la şcoală, cu prietenii, sau chiar în raport
cu evenimentul traumatic); inventarea unei soluţii la o problemă sau situaţie
problematică (de exemplu, supravieţuitorii atacurilor teroriste din Israel sunt
stimulaţi să îşi imagineze un dispozitiv de neutralizat rachetele, sau o ascunzătoare
subacvatică)
CREŞTEREA/DEZVOLTAREA POSTTRAUMATICĂ
Optimizarea funcţionării psihologice ca rezultat al „lecţiei” în vă ţate în
urma traumei este un domeniu relativ nou de studiu. Persoanele caracterizate
prin creştere sau dezvoltare posttraumatică ajung la o apreciere mai mare a
vieţii, accentuarea sentimentului de forţă sau putere personală, conştientizarea
unor noi posibilităţi, îmbunătăţirea relaţiilor interpersonale (Ungerleider, 2003,
Tedeschi & Calhoun, 2004).
Copiii şi adolescenţii care ajung la o astfel de dezvoltare postratumatică
manifestă:
- mai multă compasiune şi empatie pentru ceilalţi
- maturitate psihologică şi emoţională
- rezilienţă crescută
- viziune mai complexă asupra vieţii
- înţelegere mai bună a valorilor şi scopurilor personale, a sensului vieţii
- valorizare crescută a relaţiilor interpersonale
Pentru identificarea dezvoltării posttraumatice au fost de asemenea propuse o serie
de întrebări cu valoare euristică (Malchiodi, Steele & Kuban, 2008):
- În urma traumei, ce anume nu mai este pentru tine absolut, categoric
- Ce apreciezi acum mai mult decât înainte de evenimentul traumatic
- Ai putea spune despre tine că eşti genul de persoană care nu renunţă niciodată,
şi nu va renunţa, în ciuda a tot ce s-a ţi întâmplat
- Pe o scară de la 1 la 10, unde 10 înseamnă „contează cel mai mult”, unde ai
plasa acum familia şi prietenii
- Crezi că îi poţi ajuta pe cei care au trecut printr-o situaţie similară
- De când s-a întâmplat acel lucru, crezi că faci mai multe sau mai puţine
lucruri
Promovarea creşterii posttraumatice se poate face pe trei dimensiuni principale:
- Susţinerea suportului social de la persoane semnificative - familie, prieteni, alţi
supravieţuitori ai traumei, grupuri de suport;
- Dezvoltarea unei naraţiuni coerente despre traumă (prin care copilul îşi
spune povestea, este ascultat activ, iar experienţa sa personală este validată);
- Sprijin pentru a înţelege faptul că nu e el de vină pentru ce i s-a întâmplat.
Se pot realiza şi o serie de activităţi prin care copiii conştientizează ce anume au
învăţat din traumă, în ce fel aceasta i-a ajutat să devină mai puternici şi să descopere
lucruri noi despre ei înşişi şi despre lume:
- crearea unui colaj „puternic versus lipsit de putere” – cu reamintirea
situaţiilor care i-au inspirat putere vs. neajutorare, pentru a-l ajuta pe copil
să înţeleagă că nu este de vină pentru ce s-a întâmplat
- crearea unui scut personal - un carton, care să fie decorat cu imagini sau
cuvinte care răspund la întrebări precum ”Ce te face să te simţi puternic Ce
ai învăţat din ceea ce s-a întâmplat De la eveniment încoace, ce te face să
te simţi bucuros”
- colaj foto al „grupului meu de suport”
- ciclul vieţii unui fluture - metamorfoza din omidă în fluture. La cei mici, se
pot folosi păpuşi şi un sac de hârtie, pentru cocon
- scrierea unui jurnal, cu povestea despre supravieţuire
De asemenea, copiii pot fi antrenaţi în discuţii pe marginea desenelor proprii
(Echterling & Stewart, 2008): „Văd că în desenul tău mama şi copilul îşi zâmbesc.
Oare cum de mai pot face asta, după tot ce li s-a întâmplat”, „Oare cum se simte
fetiţa când îi ajută pe ceilalţi”.
16 17