Descarcă - Salvati Copiii

terapiilor focusate pe interacţiunea părinte-copil presupune schimbarea
interacţiunii negative în una pozitivă.
Terapia de interacţiune părinte-copil (Parent-Child Interaction Therapy) îşi are
originile în principiile învăţării sociale. Este adaptată copiilor cu vârste cuprinse între
2 şi 7 ani care prezintă tulburări externalizate comportamentale (Eyberg & Robinson ,
1983; Hembree-Kigin & McNeil, 1995). Presupune schimbarea modului de
interacţiune şi a comportamentelor părintelui pentru modificarea comportamentelor
copilului, prin abordarea acelor aspecte de interacţiune care cauzează disfuncţia în
relaţia părinte-copil.
Terapia părinte-copil este o formă de intervenţie bazată pe relaţia dintre copil
şi părinte, unde fiecare dintre aceştia are o percepţie asupra celuilalt. Scopul ei este
să sporească în fiecare dintre ei capacitatea empatică de a înţelege nevoile şi emoţiile
celuilalt şi de a schimba patternul de interacţiune disfunţional.
Principii de terapie posttraumatică prin prisma unor mecanisme de recuperare
Ca prerechizită în toate terapiile de recuperare o constituie asigurarea unui
mediu de securitate atât în cadrul terapeutic cît şi în viaţa clienţilor (apud
Lieberman & van Horn, 2005).
De aceea se consideră că terapia de recuperare traumatică poate avea efecte
pozitive, la adult şi copii, numai după asigurarea unui cadru liber de violenţă
fizică pentru cel puţin câteva luni. Când violenţa este copleşitoare, impactul este
covârşitor la toate nivelele şi uneori impredictibil. Femeile agresate pot să nu
identifice acurat semnalele de pericol la care sunt expuse ele sau copiii, lăsându-i
pe aceştia într-o stare de vulnerabilitate; de aceea terapeutul este nevoie să
cunoască cum anume să capaciteze victimele pentru asigurarea protecţiei.
Recunoaşterea impactului pe care violenţa o are asupra copiilor este deasemenea
pre-rechizită în procesul de recuperare. Părinţii să fie conştienţi de impactul pe
care îl are violenţa asupra copiilor, nu doar în atacurile directe cît şi în condiţia de
martori la violenţă. Terapia părinte-copil (TPC) permite depăşirea tabuurilor în a
vorbi despre violenţă, astfel terapeutul asigurând un mediu permisiv exprimării.
Diferite abordări de terapie a traumei pentru copii şi adulţi abordează comune
unele principii:
1. Încurajarea reîntoarcerii la dezvoltarea normală, copingul adaptativ, angajarea
în activităţi prezente şi scopuri de viitor. Se centrează pe menţinerea
activităţilor zilnice şi adaptarea unor modalităţi noi de funcţionare cotidiană.
2. Asistarea în creşterea capacităţii de a răspunde în mod realist la ameninţări.
3. Menţinerea unor nivele de arousal afectiv. Evenimentele traumatice
afectează abilitatea de reglare emoţională. Evitarea, hiperarousalul ,
confuzia pot interfera cu stingerea spontană a condiţionării la frică,
încrederea în ceilalţi şi restaurarea unui sens al securităţii. Copiii în mod
special sunt expuşi la tulburări de somn, nelinişte motorie, ceea ce-i poate
duce la reactivitate crescută şi agresivitate.
4. Restabilirea încrederii în senzaţiile corporale. Corpul menţine în el o
“memorie a traumei” (van der Kolk). Unii copii care au fost agresaţi evită
atingerile sau reacţioneză negativ la atingeri “bune”. Reînvăţarea atingerilor
bune se poate face în context de joc sau alte activităţi.
5. Restaurarea reciprocităţii în relaţiile apropiate. Pierderea sensului
securităţii este unul dintre cele mai dramatice efecte psihologice ale traumei.
Ataşamentul securizant este construit pe abilitatea adultului de a răspunde
adecvat semnalelor şi nevoilor copilului. Femeile bătute pot să piardă
această abilitate de a răspunde adecvat nevoilor copiilor ca o consecinţă
a traumei, uneori prin ignorare alteori prin exagerare a reacţiei. Copilul
la rândul lui poate declanşa simptome externalizate sau internalizate care
perpetuează răspunsurile maladaptative ale mamei. Terapia trebuie sa se
centreze asupra acelor erori în fluxul reciprocităţii, complicat uneori prin
sentimentele ambivalente pe care ei le pot avea despre părintele agresor.
6. Normalizarea răspunsului traumatic. Adeseori cei traumatizaţi se tem că
înnebunesc sau ca ceva nu e în regulă cu ei, că sunt răi ori că nu merită să
fie iubiţi. Alţi copii pot avea dorinţe de răzbunare. Terapia ajută clienţii să
găsească un cadrul de semnificaţii şi să valideze răspunsurile universale la
traumă.
7. Încurajarea discriminării dintre retrăire şi reamintire. Terapia ajută
clienţii să facă diferenţa între evenimentele, sentimentele din trecut legate
de traumă şi conexiune cu prezentul, detectarea semnalelor de securitate în
mediu.
8. Plasarea experienţei traumatice în perspectivă. Terapia ajută clienţii să
regăsească controlul asupra propriilor emoţii care evocă trauma trecută.
Descrierea TIPC
Terapia de interacţiune părinte copil, aşa cum a fost propusă şi dezvoltată
de Eyberg & Robinson, 1987, apoi standardizată, se bazează pe principiile
învăţării sociale şi urmăreşte schimbarea modului disfuncţional de interacţiune
în această diadă. Folosită pentru copii cu probleme de comportament de vârstă
surprinsă între 2-7 ani, ea a cunoscut diverse adaptări pentru situaţii particulare.
Astfel Lieberman & van Horn propun o adaptare a acesteia pentru copiii aflaţi la
confluenţa violenţei domestice cu trauma.
Un alt model a fost dezvoltat în Australia pentru copii cu vârste cuprinse între
108 109