Descarcă - Salvati Copiii

NORA NICI UN SENS
Nora gândeşte întotdeauna negativ: orice s-a întâmpla, găseşte un motiv
să creadă că lucrurile nu vor merge bine. Astfel ea nu poate vedea şi faţa bună
a lucruril or, chiar şi atunci când lucrurile merg bine, şi de aceea se simte rău
aproape tot timpul. De exemplu, dacă Nora e invitată la o petrecere, ea se gândeşte
„Nimeni nu va vorbi cu mine, şi am să mă simt groaznic. Nu are rost să mă duc,
pentru că mă voi simţi oribil.
„Nimic nu merge bine pentru mine, ce rost are să mai încerc”
„Violenţa de la mine de acasă m-a făcut să îmi pierd prietenii care erau băieţi
buni, aşa că e totuna de-acuma, pot fi şi prietenă cu oricine, chiar cu băieţii răi”.
MODELUL TF-CBT (5): CONSTRUCŢIA NARAŢIUNII DESPRE TRAUMĂ
Crearea unei naraţiuni despre traumă reprezintă o procedură care a fost utilizată în
intervenţia cu copiii victime ale unui abuz sexual (Deblinger & Heflin, 1996; Cohen
& Mannarino, 1993), copiii supuşi violenţei comunitare (Pynoos & Nader , 1988),
dezastrelor naturale (Goenjan et al., 1997) şi evenimentelor traumatice unice (March
et al., 1998).
Este cel mai important pas pentru:
• controlul imageriei intruzive, cu coloratură emoţională negativă, legată de
traumă;
• reducerea evitării stimulilor, situaţiilor şi emoţiilor asociate cu trauma;
• identificarea cogniţiilor disfuncţionale despre evenimentele traumatice;
• recunoaşterea, anticiparea şi pregătirea pentru reîntâlnirea cu amorse ale
traumei.
Scopul acestei componente din programul terapeutic este de a decupla gândurile ,
stimulii-amorse, discuţiile despre traumă de emoţiile negative copleşitoare - frică,
oroare, neajutorare, ruşine, furie – experienţiate de victimă.
De-a lungul întâlnirilor terapeutice copilul este încurajat să descrie din ce în ce
mai detaliat ce s-a întâmplat înainte, în timpul şi după traumă, şi să îşi analizeze
gândurile şi emoţiile experienţiate în fiecare din aceste secvenţe. Atunci când este
realizată corect, această parte a terapiei încurajează copilul, în mod gradual dar atent
controlat, să se refere la aspecte din ce în ce mai critice/dureroase ale evenimentului.
De aceea fiecare pas în construcţia naraţiunii despre traumă este mai dificil decât cel
anterior. Calibrarea intervenţiei este dificilă pentru terapeut, deoarece acesta nu ştie
de la început care aspect al evenimentului a fost cel mai traumatic pentru copil pînă
când construcţia narativă nu ajunge în acel punct (Cohen, Manarino, & Deblinger,
2006). Terapeutul îl poate încuraja pe copil să se întoarcă în timp şi să se transpună
în mintea sa de atunci, rememorând fiecare detaliu ca şi când evenimentul s-ar
petrece în prezent. Pentru mulţi copii, acest exerciţiu este dificil deoarece încărcătura
emoţională este prea mare, având nevoie de una sau mai multe sesiuni în care să
discute evenimentele, gândurile, emoţiile din perspectiva prezentă.
În conceptualizarea iniţială propusă de Deblinger, McLeer & Henry (1990),
crearea naraţiunii despre traumă a fost considerată drept o procedură de
desensibili zare: prin citirea, scrierea sau elaborarea repetată pe marginea traumei ,
hiperarousalul psihologic şi fiziologic al copilului se reduce. De asemenea, pe
măsură ce copilul este încurajat să îşi exprime gândurile şi emoţiile, terapeutul
poate identifica şi corecta cogniţiile disfuncţionale ale acestuia.
Experienţa cu adulţii victime ale evenimentelor traumatice a dus însă
la conştientizarea faptului că a crea o simplă naraţiune despre traumă nu
este sufi cient, ci este esenţial ca gândurile şi emoţiile legate de evenimentul
traumatic să fie integrate într-o experienţă cu sens (Pennebaker, 1993, 1997).
De aceea, dincolo de desensibilizarea copilului relativ la evenimentul traumatic ,
crearea naraţiunii despre traumă are funcţia de a integra evenimentul traumatic
în ansamblul vieţii copilului. În acest fel, copilul va înţelege că trauma este doar o
dimensi une (şi nu componenta definitorie) a vieţii sale şi a conceptului său de sine.
Principalii paşi în construcţia naraţiunii:
1. Decizia asupra formatului naraţiunii - carte, desen, cântec, poezie, document
redactat la computer. Odată ales formatul, copilul este invitat să scrie/ să
povestească despre sine, pornind de la o activitate preferată desfăşurată în ultima
vreme, sau de la detalii despre sine (unde locuieşte, unde merge la şcoală, etc.).
2. Alegerea modalităţii de a începe construcţia naraţiunii - din ziua precedentă
evenimentului traumatic, din ziua în care s-a produs evenimentul, sau din momen tul
prezent înapoi în timp.
3. Descrierea percepţiei copilului asupra evenimentului - de-a lungul mai multor
întâlniri.
4. Citirea naraţiunii - de către copilul însuşi sau de către terapeut, pe măsură ce
aceasta este elaborată de către copil.
5. Adăugarea unor gânduri şi emoţii la varianta iniţială a poveştii.
6. Includerea momentului/amintirii/părţii celei mai critice a evenimentului
traumatic - descris în detaliu.
7. Utilizarea unor tehnici de procesare (restructurare) cogntivă - pentru a corecta
distorsiunile, erorile apărute în descrierea evenimentului.
8. Utilizarea unor tehnici de relaxare – dacă, în ciuda repetării naraţiunii despre
traumă, copilul continuă să trăiască reacţii emoţionale intense/manifestări de
reactivi tate fiziologică accentuate.
9. Recompensarea copilului – pentru efortul depus.
10. Încurajarea copilului - prin introducerea unui sfârşit optimist, pozitiv al
naraţiunii.
54 55