Descarcă - Salvati Copiii

• Acest tip de stres apare într-o mare măsură la femeile care au suferit bătăi
repetate şi abuzuri sexuale. Unele rapoarte arată că un procent de 60% până
la 80% dintre femeile care caută adăpost ca refugiu pentru violenţă, manifestă
simptome de stres posttraumatic (SPT), ele fiind considerate de către practicieni
o categorie grav afectată, adăposturile fiind văzute ca refugii de ultimă instanţă,
când alte modalităţi de scăpare au eşuat.
• Unul dintre rezultatele studiilor referitoare la traumă şi consecinţele sale, ca benefi ciu
pentru lucrul clinic cu supravieţuitorii, se referă la natura amintirilor traumatice .
MacIntosh & Whiffen (2005) conchid că aceste amintiri tind să fie disociate de sfera
conştientului şi stocate ca fragmente senzoriale ce au puţină forţă narativă asociată.
La reactualizare însă, ele sunt vivid retrăite de către supravieţuitor. În general, aceste
amintiri sunt reactivate într-o stare de alertă psihologică sau amorsate de către un
stimul senzorial legat de evenimentul original.
• Dificultăţile narative pe care SPT le induce au o bază neurobiologică. Cercetările
din acest domeniu sunt consistente în concluzia că nivele repetate de expunere
la traumă, precum şi severitatea simptomelor au la bază modificări pe axa
hipotalamo-pituitaro-hipofizară (prin secreţia de cortizol şi catecolamine , primul
dintre ele, în exces, având o influenţă neurotoxică). Se produce şi o hipotrofiere
a hipocampusului, efect care joacă un rol important în tulburările mnezice şi
comporta mentale ale persoanelor cu stres post-traumatic apud MacIntosh &
Whiffe (2005), Bevans & all (2005); ceea ce explică, deasemenea, vulnerabilitatea
persoanelor în situaţii de reexpunere la traumă cît şi asocierea cu consumul de
substanţe. Victimele şi supravieţuitorii din violenţa domestică sunt mărturii vii
ale acestor influenţe şi modificări pe care trauma le generează.
• Implicaţiile clinice ale acestor descoperiri sunt evidente, în primul rând pentru
că validează experienţele supravieţuitorilor şi diagnosticul de SPT, în al doilea
rând, spun autorii citaţi, pentru că se extrage necesitatea de a lucra cu aceştia la
toate nivelele , fiind insuficient numai a vorbi despre traumă. Continuă ideea că e
important ca în lucrul cu supravieţuitorii “să-i ajutăm să transpună fragmentele
senzoriale în narativ, să creăm o semantică şi memorie autobiografică ce în ultimă
instanţă le poate permite alinarea durerii şi autoreglarea afectelor, atunci când
sunt bombardaţi de semnalele interne ale pericolului.”
• Simptomele disociative sunt o componentă semnificativă a răspunsului la traumă
şi apar fie în perioada imediat următoare evenimentului traumatic, fie ca stres posttraumatic.
Simptome ca depersonalizarea şi derealizarea, amnezia, amorţirea afectivă
servesc apărării împotriva sentimentelor de. Aceste simptome sunt amendabile prin
psihoterapie, incluzând şi tehnici din hipnoză (văzută ca o disociere controlată şi
structurată). Terapia include accesarea şi restructurarea amintirilor disociate, sprijin
pentru client în gestiona rea sau managementul afectelor dureroase şi folosirea relaţiei
terapeutice pentru suport şi reasigurare. (Cardena şi Spiegel, 1990).
• Funcţionarea cognitivă se sprijină pe capacitatea copilului de reamintire.
Contrar credinţelor populare că cei mici nu-şi pot reaminti evenimente, studiile
arată că sunt capa bili sa encodeze şi reamintească experienţele timpurii. Sunt
descrise două tipuri de memorie, la modul general în literatura de specialitate:
implicită (sau nondeclarativă) şi explicită (sau declarativă). Memoria implicită
presupune participarea unor părţi ale creierului care sunt maturate încă de la naştere,
incluzând amigdala şi alte arii limbice asociate cu emoţia; este de tip nonverbal şi
destul de înafara conştiinţei şi a fost demonstrată experimental în studiile pe nounăscuţi
şi sugari în primele luni de viaţă. Memoria explicită, de obicei exprimată
verbal, presupune atenţie focalizată pentru encodare şi un sens subiectiv asociat
reactualizării. O întrebare-cheie în determinarea faptului dacă sugarii şi copiii mici
îşi reamintesc pe termen lung, este memorabilitatea evenimentului (Nelson, 1994).
Acest concept se referă dacă evenimentele au valoare de reamintire peste timp, datorită
progresului rapid în dezvoltare, schimbării intereselor şi abilităţilor în primii ani de
viaţă. Evaluând ceea ce constituie un eveniment memorabil din perspectiva unui copil
mic este un aspect cheie în cercetarea memoriei timpurii. Din perspectivă clinică, fără
îndoială că un eveniment traumatic poate fi considerat memorabil pentru că este unic,
dramatic şi declanşează emoţii intense. Unele studii clinice relevă faptul că, odată ce
achiziţionează limbajul, copiii sunt capabili să nareze evenimentele traumatice pe
care le-au trăit în perioada preverbală, şi că produc puneri în scenă comportamentale
chiar în absenţa narativului verbal (Gaensbauer, 1995, Terr, 1988). Asta nu înseamnă
că tot ceea ce copilul spune sau pune în scenă despre experienţa traumatică este
acurat din punct de vedere al faptelor petrecute. Distorsiuni şi omisiuni pot apărea
datorită diferiţilor factori, inclusiv datorită unor neînţelegeri a scopului acţiunilor. De
exemplu , un sugar sau copil mic poate interpreta o procedură medicală invazivă ca
pe un atac furios asupra sa şi să răspundă prin frică intensă la vederea doctorilor mult
timp după ce procedura s-a încheiat.
• Funcţionarea senzorio-motorie, emoţională, socială şi cognitivă poate fi interpretată
în contextul unui model comportamental creier-psihic. Cercetările ilustrează că se
pot produce alterări neurobiologice atunci când răspunsul adaptativ al copilului
este copleşit de experienţa traumatică, în special când aceasta ia forma maltratării
(Cohen , Perel, DeBellis, Friedman & Putnam, 2002). Aceste alterări neurobiologice
pot impli ca schimbări în structura şi funcţionarea creierului, incluzând o a) hiperactivitate
a amigdalei – formaţiune implicată în procesarea mnezică şi a modulării
emoţiilor; b) disfuncţii ale axei hipotalamo-pituitaro-adrenocorti în mod normal
eliberează neurotransmiţători ca dopamina, norepinefrina şi serotonina – implicaţi
în planificarea comportamentului, memoria de lucru, motivaţia şi abilitatea de a
diferenţia între lumea externă şi cea internă.
90 91