Descarcă - Salvati Copiii

este promovată comunicarea pozitivă între părinte şi copil. Formatul acestor
sesi uni comune este de o oră: în primele 15 minute terapeutul se întâlneşte cu
copilul , în următoarele 15 cu părintele, pentru ca în cele 30 minute rămase să se
lucreze cu diada copil-părinte.
Pe parcursul acestor sesiuni comune, copilul va citi naraţiunea despre traumă,
iar părintele şi terapeutul îl vor lăuda pentru curajul de a fi scris şi prezentat această
naraţiune. Este important însă ca, în prealabil, naraţiunea să fie completă, iar părintele
să o cunoască prin intermediul terapeutului, pentru a putea să o tolereze din punct de
vedere emoţional şi pentru a fi în stare de verbalizări suportive. Uneori este nevoie de
expunerea repetată a părintelui la naraţiunea despre traumă, până când acesta devine
pregătit emoţional. În plus, terapeutul apelează la jocul de rol, pentru a se asigura că
răspunsurile părintelui vor fi suportive şi corespunzătoare.
În ceea ce priveşte pregătirea prealabilă a copilului, acesta este încurajat să se
gândească ce întrebări ar dori să îi pună părintelui – de exemplu, ce simte părintele
legat de traumă, de abuzator (în cazul unui abuz). Copilul este asistat de terapeut în
formularea unor întrebări cât mai clare.
Această pregătire prealabilă a ambelor părţi face ca pe parcursul sesiunii comune
comunicarea
directă să fie facilitată, terapeutul intervenind cât mai puţin posibil.
De asemenea, demersul terapeutic poate continua astfel şi acasă, părintele
modelând o formă de coping adaptativ în raport cu trauma.
gradual , permiţând desensibilizarea sistematică a copilului, într-un mod similar cu
cel utilizat în cazul fobiilor. Şi pentru realizarea acestui pas al programului terapeutic,
este esenţială colaborarea cu părintele.
MODELUL TF-CBT (9): MONITORIZAREA IN VIVO A RĂSPUNSULUI
LA AMORSE ALE EVENIMENTULUI TRAUMATIC
Secvenţele demersului terapeutic descrise până în acest punct, şi în particular
construcţia naraţiunii despre traumă, pot fi utile în raport cu amintirile traumatice
ale copilului, dar se pot dovedi insuficiente în rezolvarea unor comportamente
generali zate de evitare – unii copii dezvoltând frici generalizate care interferează cu
abilitatea lor de a funcţiona optim.
Este vorba despre evitarea acelor amorse ale experienţei traumatice trecute
care nu ajută la securizarea copilului în prezent şi prin generalizare devin
dezadaptative . Această nuanţare este esenţială, întrucât este adaptativ pentru copil
să evite acele situaţii legate de traumă care reprezintă un pericol şi în prezent: de
exemplu, să evite vizitarea tatălui care l-a abuzat fizic şi continuă să o facă la
fiecare reîntâlnire. În schimb, este dezadaptativ, pentru un copil care a fost abuzat
sexual în dormitorul din vechiul său apartament, refuză să doarmă în dormitorul
din noul apartament, deoarece îi reaminteşte de experienţa traumatică.
Expunerea in vivo este un tip de intervenţie care presupune depăşirea graduală
a acestui tip de evitare şi normalizarea funcţionării copilului. Intervenţia se face
58 59