Descarcă - Salvati Copiii

Şanse maxime de a dezvolta tulburarea de stres traumatic în primii trei ani de
viaţă există atunci când viaţa/securitatea părintelui sau a persoanei de ataşament
este pusă în pericol – a fi martor la un eveniment traumatic fiind mult mai critic
decât a fi victimă.
Este important de reţinut că apariţia unei tulburări de stres traumatic este
constrânsă de prezenţa unor abilităţi cognitive şi emoţionale ale copilului, care
se dezvoltă progresiv. Astfel, după cum sugerează Scheeringa & Gaensbauer
(2000), orarul dezvoltării acestor abilităţi ar fi următorul:
- abilităţile perceptuale pentru reprezentarea traumei – prezente de la naştere;
- memoria: implicită - de la naştere, explicită - de la 9 luni exprimată
comportamental (prin imitaţie amânată); doar rar exprimată verbal
înainte de 18 luni, narativă doar în jur de 36 luni;
- exprimarea afectivă - distres de la naştere, tristeţe în jur de 3 luni, îngrijorare
4 luni, frică 6 luni, mânie 3-6 luni, surpriză 3-4 luni;
- abilitatea de a distinge expresii emoţionale: în jur de 5 luni;
- exprimarea comportamentală - depinde de competenţa motorie a copilului;
- exprimarea verbală a unei naraţiuni despre traumă - doar la 28-36 luni;
- sociabilitatea dezvoltată între 2-7 luni, afectată de ataşament la sfârşitul
primului an de viaţă.
Aşadar, pentru a putea pune un diagnostic de tulburare de stres traumatic, este
necesară prezenţa unor abilităţi cognitive şi emoţionale corespunzătoare vârstei
de aproximativ 9 luni; abia la 2-3 ani este posibilă însă verbalizarea unei amintiri
explicite a evenimentului traumatic.
Indiferent de vârsta la care se manifestă simptomele de stres posttraumatic ,
este important de realizat diagnosticul diferenţial cu alte probleme clinice:
anxietate, depresie, probleme atenţionale sau de hiperactivitate, tulburare de tip
opoziţionist, tulburare de ataşament reactiv.
1.6 Rezilienţă şi dezvoltare posttraumatică
În contextul în care nu orice experienţiere a unui eveniment traumatic duce
la dezvoltarea simptomatologiei tipice stresului posttraumatic, se discută din ce
în ce mai mult despre importanţa rezilienţei la traumă, şi chiar despre fenomenul
creşterii/dezvoltării posttraumatice, atât la adulţi cât şi la copii. Distincţia dintre
cei doi termeni ar fi aceea că, dacă rezilienţa se referă la capacitatea de a reveni
la „nivelul de plutire”, de funcţionare anterioară, creşterea posttraumatică reflectă
îmbunătăţirea funcţionării psihologice într-unul sau mai multe aspecte în urma
traumei (Malchiodi, Steele & Kuban, 2008).
REZILIENŢA
Studiile sugerează că, deşi copiii rezilienţi vor avea unele reacţii tranzitorii în
raport cu evenimentul traumatic (preocupare accentuată, somn neliniştit), ei nu
vor dezvolta patologie de tip stres posttraumatic; dimpotrivă, se vor caracteriza
prin emoţii pozitive şi funcţionare psihologică sănătoasă o dată cu trecerea
timpului (Bonanno, Papo & O’Neill, 2004).
În mod unanim, este acceptat faptul că rezilienţa există dinaintea traumei.
Dintre factorii asociaţi cu rezilienţa la copii, cei mai consistenţi sunt (după Cloitre,
Morin & Linares, 2005, Rice & Groves, 2005):
- abilităţi superioare cognitive, verbale, de rezolvare de probleme
- capacitatea de autoreglare a comportamentului
- capacitatea de a cere ajutor adultului
- optimism legat de propria persoană şi de viitor
- talente, hobby-uri, abilităţi speciale
- părinte sau persoană de îngrijire stabilă, plină de afecţiune, familie extinsă
suportivă, experienţe şcolare pozitive
- modelarea reacţiilor pozitive de către părinţi
- mediu familial consistent - tradiţii, ritualuri, rutine
- conexiuni culturale puternice, identitate culturală
Factorii de rezilienţă pot fi aşadar deopotrivă factori individuali şi de mediu.
Dintre toţi, cel mai puternic factor de rezilienţă pare a fi relaţia cu părintele
sau un alt adult de referinţă. Ataşamentul părinte-copil oferă resurse care cresc
abilităţile de coping: optimism, încredere în sine, încredere în ceilalţi, capacitatea
de a dezvolta relaţii cu ceilalţi. La nivel neurobiologic un ataşament securizant
permite dezvoltarea unui sistem nervos eficient în reglarea arousal-ului
datorat crizei/traumei; din punct de vedere psihologic, ataşamentul permite
reglarea stresului, dezvoltarea mecanismelor atenţionale (selectivitate, focalizare a
atenţiei), dezvoltarea capacităţii de mentalizare (reflecţia în termeni psihologici
asupra comportamentului propriu/ al unei alte persoane) (Main, 1996, Cohen,
2009). De asemenea, copiii cu un ataşament securizant au răspunsuri mult
mai organizate în timpul evenimentului şi pot procesa psihologic materialul
traumatic, structurându-l într-o naraţiune coerentă, cu sens.
Identificarea nivelului de rezilienţă nu este o operaţiune facilă. Malchiodi,
Steele & Kuban (2008) au propus utilizarea unui set de întrebări care pot avea
valoare euristică în evaluarea rezilienţei unui copil:
- În ciuda a tot ce s-a întâmplat, ce te face totuşi să zâmbeşti Măcar puţin
- În ciuda a tot ce s-a întâmplat, ţi s-a întâmplat să râzi, când ţi-ai dat seama
că lucrurile sunt distractive/caraghioase
14 15