Descarcă - Salvati Copiii

- acte de punere în pericol a propriei vieţi
- revoltă, rebeliune acasă sau la şcoală
- modificări apărute brusc ale relaţiilor cu ceilalţi
- depresie, izolare socială
- declin în performanţa şcolară
- comportament de tip acting-out determinat de traumă: acting out sexual, comportamente
de risc
- efort de a se distanţa de sentimentele de ruşine, vină, umilire
- implicarea în activităţi, compulsiv sau distanţarea de ceilalţi pentru a-şi gestiona
tensiunea emoţională
- vulnerabilitate la accidente
- dorinţa de răzbunare, răspunsuri la traumă orientate pe acţiune
- focalizare pe sine accentuată
- tulburări de somn, tulburări alimentare, coşmaruri
Este importantă cunoaşterea şi exploatarea acestor diferenţe ontogenetice în abordarea
terapeutică.
1.4 Impactul evenimentelor traumatice asupra creierului în dezvoltare
Evenimentele traumatice experienţiate în copilărie îşi pun amprenta nu doar
asupra unui sistem de procesare a informaţiei cognitive şi emoţionale aflat în
dezvoltare, ci şi asupra unui sistem nervos în curs de maturizare. Impactul traumei
asupra structurilor neurobiologice se poate traduce prin modificări structurale ,
modificări funcţionale şi/sau modificări biochimice (dereglarea axei HPA).
Modificările produse sunt depedente de vârstă, întrucât diferite regiuni cerebrale
prezintă o vulnerabilitate crescută la vârste diferite.
Studiile realizate până în prezent (sintetizate de Ford, 2009) au atras atenţia
asupra unor multiple structuri cerebrale care par a fi afectate de evenimentele
traumatice din copilărie, alterările la nivelul acestor structuri corelând cu
simptomatologia de tip stres posttraumatic: amigdala, cortexul prefrontal – atât
regiunea orbitofrontală cât şi cea dorsolaterală, cortexul cingulat anterior, hipocampul ,
corpul calos, aria Broca.
Creierul unui copil care a suferit o traumă este afectat mai ales la nivelul
structurilor frontale, care coordonează autoreglarea cognitivă și emoțională. În
dezvoltarea normală, cortexul prefrontal preia controlul asupra amigdalei,
structură responsabilă de reacţia de alarmă/apărare, la nivelul căreia este
activat circuitul primitiv de “supravieţuire”. Compromiterea de către stres a
structurilor frontale duce la hiperactivarea amigdalei, care va semnaliza pericolul
chiar şi atunci când se confruntă cu stimuli neutri/ambigui. Astfel se poate explica,
de exemplu, atenţia selectivă şi procesarea preferenţiala a expresiei de furie la copiii
care au suferit abuzuri, sau alterarea capacităţii lor de discriminare a emoţiilor
negative (furie versus tristeţe) şi “lărgirea categoriei” de furie (Pollak, 2005).
Dereglarea capacităţii de autoreglare se răsfrânge însă nu doar asupra procesării
stimulilor emoţionali, ci afectează şi controlul impulsurilor şi/sau funcţionarea
cognitivă (de exemplu, rezolvarea de probleme).
1.5 Tipuri de psihopatologie şi criterii diagnostice
Manualele de diagnostic clinic consacrate (de exemplu, DSM-IV-TR) operează
distincţia între sindromul acut de stres şi sindromul de stres posttraumatic, care la
rândul său, în funcţie de durata simptomelor, poate fi acut (sub 3 luni) sau cronic
(peste trei luni).
Necesitatea unor rafinări la nivelul nosologiei a fost semnalată însă de mai mulţi
autori, susţinându-se că viitorul DSM-V probabil va conţine şi diagnosticul de stres
traumatic complex/tulburarea complexă de stres posttraumatic (Herman, 1992, van
der Kolk & Courtois, 2005, Ford & Courtois, 2009), dezvoltat ca urmare a unor
stresori de natură interpersonală, extremi, cu acţiune prelungită, care se manifestă de
timpuriu.
O formă particulară a acestei tulburări complexe ar fi stresul traumatic apărut în
cursul dezvoltării/tulburarea traumatică de dezvoltare (developmental trauma disorder, der
Kolk, 2005), ca urmare a unor experienţe precoce de abuz sexual sau fizic, violenţă,
pierderi traumatice, sau a altor disfuncţii/întreruperi în relaţia copilului cu figura de
ataşament.
Aceste experienţe traumatice produc alterări severe şi de durată în sistemele
neurobiologice care stau la baza emoţiilor, procesării de informaţie (atenţie, memorie,
funcţii executive), autoreglării, conştiinţei (disociere) şi ataşamentului (Ford & Cloitre,
2009).
Manifestările psihopatologice se pot instala şi la vârste foarte mici, de aceea pentru
intervalul de vârstă 0-3 ani, manualul DC: 0-3 (Zero to Three , 1994, 2005) propune
categoria diagnostică a tulburării de stres traumatic.
Criteriile clinice pe baza cărora se poate pune acest diagnostic precoce sunt următoarele:
a. Re-experienţierea evenimentului traumatic : joc repetitiv, distres la amorse ale
traumei, episoade de disociere
b. “Amorţirea” responsivităţii, sau interferenţă cu dezvoltarea: izolare socială,
afect restrictiv, pierderea abilităţilor/regres în dezvoltare
c. Creşterea arousal-ului: tulburări de somn, câmp atenţional redus,
hipervigilenţă
d. Apariţia unor frici noi, agresivitate: comportament de “agăţare”, frica de
toaletă şi/sau alte frici care nu sunt normale această perioadă de vârstă,
comportament agresiv.
12 13