„ovidius” constanţa - Biblioteca Universitatii "LUCIAN BLAGA" SIBIU

Geopolitică regională – Dobrogea de Sud în contextul anului 1913. Mărturii de epocă
Analele Universităţii „OVIDIUS” / Vol. 4/ 2007
era traseul Turtucaia-Balcic, iar cea minimă traseul Silistra-Balcic, cu anexarea
celor două oraşe la România” 46 . Păstrând o atitudine energică, guvernul român
acceptă mediaţia Marilor Puteri, noile tratative având loc în capitala Rusiei în
prima parte a anului 1913; se ajunge, astfel, la arbitrajul Puterilor Europene
(Anglia, Germania, Franţa, Austro-Ungaria, Italia, Rusia), care „ţinând seama de
justele revendicări ale României, cuprinse în sus-menţionatul memoriu 47 , decide:
1. Oraşul Silistra trebue dat României. Noua frontieră româno-bulgară va pleca
dintr-un punct pe Dunăre, cam la 3 km spre Apus de periferia Silistrei, va tăia
drumul Şumlei, după aceea drumul Varnei tot la 3 km de periferia oraşului şi va
ajunge la frontiera actuală” 48 .
Protocolul de la St. Petersburg a fost supus aprobării celor două corpuri
ale Parlamentului român – la 14, respectiv, la 16 mai 1913 –, cuprinsul său
stârnind dezbateri aprinse: „La întrebarea ce i se făcu lui Maiorescu (primulministru
– n.n.) în şedinţa Camerei de la 18 mai, dacă este mulţumit de rezultatul
mediaţiunii, cuprins în protocolul de la St. Petersburg, el a răspuns că un popor nu
poate fi niciodată satisfăcut, că trebue să aibă totdeauna aspiraţiuni pentru viitor şi că
îndeosebi în momentele de faţă nu este închisă chestia balcanică, nici limitarea Dobrogei
(subl.n.) şi că cele 200 milioane întrebuinţate în decursul acestei ierni pentru
întărirea armatei sunt un semn destul de lămurit al situaţiei” 49 .
semnarea Tratatului de Pace de la Bucureşti (28 iulie /10 august 1913)” – vezi „România de
la Mare”, III, nr. 3-4, 1994, p. 35.
46 I.I. Nistor, op. cit., p. 148.
47 Este vorba de memoriul din 28 februarie 1913, remis de către guvernul român Marilor
Puteri, ce exprima atitudinea sa la negocierile din capitala Imperiului Rus (xxx Cartea
verde…, p. 93 şi urm. /Doc. 95/); la 18 februarie/3 martie 1913 şi guvernul bulgar remite
Conferinţei Ambasadorilor de la Petersburg un memoriu asupra evoluţiei contenciosului
româno-bulgar, în care se aprecia că „La frontière bulgaro-romaine de la Dobroudja a été
déterminée dans ses grandes lignes par l’art. 46 du traité de Berlin qui modifia a cet égard les
dispositions du traité de San-Stéphano. Tandis que ce dernier traité ne donnait a la
Principauté de Roumanie que l’ancien sandjak de Toultcha, au congrès de Berlin on
augmenta ce territoire et on fixa les deux points terminus de ligne-frontière ainsi: «à l’est de
Silistrie» sur le Danube et «au sud de Mangalia» sur la Mer Noire. Le principal motif de
cette augmentation territoriale fut la nécessité pour la Principauté de relier la nouvelle
province à son territoire moyennant un pont qui, d’après les assertions des représentants
roumains, ne pouvait être établi que sur un point près de Silistrie” – apud xxx Извори иа
историята на Добруджа 1878-1919. Съставители: Жеко Попов, Косьо Пенчиков,
Петър Тодоров, Tom I, Издателство на Българската Академия на Науките, Coфия,
1992, pp. 196, 199 (Doc. 189).
48 I.I. Nistor, op. cit., p. 150.
49 xxx Cartea Verde..., p. 138 (Doc. 135). Despre etapele aplicării prevederilor Protocolului
de la Petersburg, vezi I.T. Ghica, Luarea Silistrei, Tipografia profesională Dimitrie C.
Ionescu, Bucureşti, 1915, passim /66 pp./; este vorba de note zilnice consemnate de autor –
deputat, fost prefect al jud. Constanţa –, circumstanţiate subiectului respectiv, presărate cu
documente oficiale şi extrase din presă; ca urmare a atacului bulgar împotriva foştilor aliaţi şi
a declanşării, astfel, a celui de-al Doilea Război Balcanic, cu participarea României,
chestiunea „luării Silistrei” nu s-a mai pus, fireşte, în termenii Protocolului de la Petersburg:
ISSN -1841-138X 64 © 2007 Ovidius University Press