Film Menu #1 - WordPress.com

eview | evenimentFILMENU CINEMAOSCAR 2009Niciun cineast român nu a luat vreodată un premiu Oscar. Niciun cineast român nu a obţinut vreodată măcar onominalizare la Oscar, chiar dacă istoria premiilor noastre de la Cannes e destul de lungă și înfloritoare. Cu toateastea, Oscarul este considerat cea mai importantă confirmare a succesului cinematografic și nu Cannes-ul. Însăsingurul lucru pe care ar trebui să-l înveţe cinemaul românesc din toată această “afacere” este să râvneascăla sălile pline pe care le strâng filmele “de Oscar” și nu la recunoașterea adusă de statuetă. Doar că filmele lui2008-2009 nu mi-au demonstrat niciun moment că Oscarul ar fi vreun standard suprem. Here are the nominees(mă refer exclusiv la cele 5 filme nominalizate la categoria “Cel mai bun film”):de Miruna Vasilescu„The Curious Case of Benjamin Button” e un film făcut din “cărţipoștale” frumos colorate. E feeric pe alocuri (mai exact, toatecadrele care o conţin pe Cate Blanchett, fie ea tânără balerinăextaziată sau bătrână ridată și depresivă), sinistru uneori - mai toată“copilăria” lui Benjamin alias capul lui Brad Pitt suprapus unuicorp computerizat care se mișcă mecanic și coșmăresc; sublim de-adreptul în detalii, cum ar fi Tilda Swinton și excelentul ei personaj.Nimic din toată această poveste nu m-ar fi deranjat cu adevărat dacălucrurile ar fi migrat mai mult într-una din cele două direcţii carese suprapun fără succes până la sfârșit: basmul și realismul. Tind săcred că, dacă ar fi deraiat spre fantastic, risca să devină un fantasyușurel de tipul „Narnia”. Așa că poate-ar fi fost de dorit o sinceritateceva mai nefiltrată și renunţarea la “rama” în care e pusă povestea(de altfel e suficientă metafora “întineririi”). Singurul plus pe carel-am găsit filmului ar fi un oarecare sentiment nedefinit de pustiire,dar doar în stadiu incipient și deloc valorificat. Totuși, BenjaminButton și-a spus povestea și, în ciuda tuturor lipsurilor și a deficituluide “extraordinar”, s-a ales cu 13 nominalizări la Oscar.„The Reader” nu mi-a stârnit decât admiraţia pentru o minunatăKate Winslet pe care o intuisem din „Little Children”. Mi-aș fi doritsă o văd într-un film mai puţin emotiv, mai puţin sufocat de clișee,mai puţin livresc/obositor. E un personaj interesant, nu zic nu, doarcă inocenţă + analfabetism + pedofilie + Auschwitz nu mi se pare oreţetă prea reușită, cu atât mai mult cu cât filmul virează brusc lajumătate și devine un fel de scuză mieroasă despre ororile nazismului.Cu alte cuvinte Kate Winslet a luat Oscar pe merit pentru ceamai bună actriţă. Ea poate mai mult, filmul mai deloc.Pe „Milk” l-am respectat pentru că a existat – el, Harvey Milk, politicianulhomosexual care chiar a luptat pentru dreptate, în cel maimodern, liber și energic mod în care-ar fi putut lupta un inadaptatîmpotriva unei societăţi care nu are urechi pentru toţi membrii ei.Filmul nu mi-a rămas nicicum în minte, decât ca o documentareserioasă și fresh despre cazul lui Milk cel adevărat. Puncte în pluscâștigă Sean Penn care se dezbracă de sine, așa cum face de cele maimulte ori, și care reușește fără niciun fel de artificiu sau machiaj sădevină Harvey Milk și să-i spună povestea într-o manieră mult maiatrăgătoare decât ar fi făcut-o poate un documentar. De-aici și pânăla premiul pentru cel mai bun scenariu original e o distanţă colosală.„Slumdog Millionaire” este marele câștigător de anul acesta. Adevenit peste noapte un fel de „Titanic” (n nominalizări – n premii)și eșuez să înţeleg de ce. Desigur, are culorile, agitaţia și temasocială care-ar putea face din el un “film de public”. Mai are șimuzica, montajul și structura ciudată, tensionarea și detensionarea,un număr de dans la final. Dar povestea este o Telenovelă. Și nicimăcar nu aceasta e problema reală, ci faptul că nu pare să-și asumeacest lucru. Nu e nici un citat amuzant de Bollywood (decât fragmentar),nici o dramă socială get-beget (despre săracii copii indieniși viaţa pe care sunt forţaţi să o ducă), nici o poveste de dragoste cucheap thrills. Pe undeva, „Slumdog…” reușește să adune câte un picde la toate celelalte patru filme: patetismul din „The Reader”, coloraturade basm din „Benjamin Button”, “rechinii” studiourilor deteleviziune ca în „Frost/Nixon”, alura de biopic din „Milk”. Într-unfel, acest mix pare interesant, mai ales dacă ne gândim la eclecticaIndie. Pe de altă parte, în timpul filmului n-am trăit câte ar fi10 05 ‘09 REVISTĂ DE CULTURĂ CINEMATOGRAFICĂ