dosar | cineaști româniDicţionarde pescuitsportiv și altemoravuriacvaticeediţie îngrijităde AdrianSitaru, debutDe Adrian Sitaru am auzit prima oară anul trecut, lacea de-a doua ediţie a festivalului internaţional defilme de scurt și mediu metraj NexT, festival ce areprintre obiectivele sale și promovarea noului filmromânesc. În selecţia de scurtmetraje românești, celemai proaspete și premiate, am putut viziona și „Valuri”de Adrian Sitaru, cu Adrian Titieni, Clara Vodă.de Sorina DiaconuAcum, cum mă trag dintr-o familie de înotători, și cum înotul este pentrumine vital, trăiesc o spaimă teribilă când văd/aud/citesc de oamenicare se îneacă. Ce să mai zic de intenţia bună, dar fatală, a unora, carecrezându-se „în stare” și stăpâni pe „tehnica” lor, sau pur și simplu dincale afară de generoși, își permit să dea lecţii de înot chiar și în valurile șicurenţii mării. Adrian Sitaru plusează aici, arătând nu numai o astfel desituaţie între personajul interpretat de Adrian Titieni, devenit profesorspontan și o tânără ademenitoare, devenită elevă spontană, dar lărgeșteprăpastia dintre aceștia: ea este eleveţiancă, el român, iar limbajul <strong>com</strong>unabordat în scurta ședinţă între valuri este un mix între engleză, francezăși ... trup—un amestec amuzant ce se transformă într-un experimentmacabru, soldat cu înecul tinerei.76 05 ‘09 REVISTĂ DE CULTURĂ CINEMATOGRAFICĂ
„Valuri”, o poveste despreegoism și generozitatePe fondul acestui accident clișeic, am putea spune, cum întâlnim petot litoralul românesc—tărâm al tuturor posibilităţilor, putem zicechiar al acestui pretext, regizorul–scenarist ne arată de fapt cum untânăr ţigan, ieșit la plajă (putem interpreta la furat—iarăși activitatede bază pe plajele românești) empatizează cu enfant-ul enervant, caorice copil sub 6 ani, al tinerei elveţience subit dispărute.Lucrurile se petrec firesc, ţigănușul așezându-se la pândă cât maiaproape de cearșaful străinilor, soarele arzător dogorind în totacest timp, tânăra lipsită de prejudecăţi și precauţii cerându-i (dejacopilul îi arătase atenţie, spre disconfortul acestuia) să aibă puţingrijă de micuţ și de lucruri până se mai răcorește și ea în apa atâtde îmbietoare. În paralel, undeva în mulţimea de pe plajă, o familietipică de români, ajunși de vârsta a doua, este în mijlocul unuiconflict generat de (culmea și tocmai!!) trupurile expuse la soareîn vecinătatea proximă. Nevasta este geloasă, soţul încearcă inutilsă-i domolească văpaia, așa că își îndreaptă trupul molatec, ca deurs, către mare, să-și stingă măcar sieși creierul încins de nevastacicălitoare. Refugiu așadar pentru cele mai firești stări de disconfort(fizice și psihice), marea devine un coșmar, atunci când cele douăpersonaje se întâlnesc și interacţionează. Șocul profesorului impro,care-și pierde ademenitoarea pupilă, este atât de puternic, încâtieșirea acestuia din apă, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat,întoarcerea la cearșaf și cicăleli, subliniez ca și când nimic nu s-ar fiîntâmplat, ne dau senzaţia stranie a criminalului calculat, care zaceîn fiecare dintre noi.Între timp, observând că mama nu se mai întoarce și înţelegând și dece, ţigănușul se servește din geanta acesteia cu portofelul și ochelariide soare și se oprește să se răcorească la prima terasă, de undesupraveghează întreaga plajă, lăsând puștiul singur, în soare, întrestrăini. Deodată ţigănușul are o revelaţie. Fie că ţine de o sincerăremușcare și milă pentru puiul orfan, fie că ţine de partea lucidpragmaticăa perspectivei câștigului (căci ambiguitatea jucăușă cucare autorul ne arată consecinţele acestei revelaţii este de manierăsă ne pună la încercare așteptările și prejudecăţile proprii), cert estecă acesta revine la cearșaful unde micuţul zace aproape răpus detoropeală și îl îngrijește, adresându-i chiar câteva cuvinte în română,cu toată <strong>com</strong>pasiunea de care este în stare în situaţia dată.Dacă spectatorul intră în jocul propus și intuiește ce anume are degând să facă ţigănușul cu puștiul, nu e vina minţii sale presupuspervertite;este o realitate pe care o vedem pe stradă zilnic, și pecare o recunoaștem în cele mai fine sugestii. Totuși, regizorul, poateoptimist, poate glumeţ-cinic, a preferat să rămânem în echivoc,întrerupând urmărirea personajului, odată cu ieșirea acestuia de peplajă.De fapt, privind mai departe de simpla și cruda înfăţișare a tragediei,„Valuri” este o poveste despre egoism și generozitate, despreignoranţă și implicare, despre mișcarea de flux-reflux, care mută înpermanenţă graniţa dintre bine și rău .Dacă ar fi să rezum scurtmetrajul într-o singură frază poate că așspune așa: într-o zi toridă de vară, pe o plajă la Marea Neagră, laadăpostul învălmășelii și deci al anonimatului, întretăierea a treidestine are repercusiuni tragice, ale căror unici martori își neagă sauasumă participarea, după constrângeri și posibilităţi.„Pescuit sportiv” ne descoperă deopotrivăca victime și călăi, în calitatea noastrăde simpli privitoriȘi în lungmetrajul de debut, „Pescuit sportiv”, regizorul AdrianSitaru a ales numărul trei ca semn și pretext pentru expunerea uneialte tragedii de acest tip: înecul anonimei prostituate (Ana/Violeta)în și mai sinistrul context al bărbatului care o privește liniștit șirăbdător de pe malul lacului. Trecând peste impresia recunoașteriipersonajului mefistofelic, căci bărbatul din „Pescuit” este interpretatde același actor ca și cicălitul greoi din „Valuri” (Adrian Titieni), șiaici nu încape umbră de îndoială asupra intenţiei regizorului de a-șidezvolta tema concis și terifiant expusă în scurtmetraj, prin apelareala același perfect distribuit actor, „Pescuit sportiv” ne aduce și douăprezenţe feminine de excepţie: Ioana Flora, în rolul lui Iubi/Miha,și Maria Dinulescu în rolul prostituatei Ana/Violeta, care nu numaică își aduc cu ele lumea lor, ci îl și motivează de această dată pebărbatul ajuns la capătul nervilor din cauza relaţiilor defectuoase pecare le are cu femeile.Aflat în permanenţă la mijloc, fie între concepte etico-filozofice, fieîntre cele două femei, bărbatul lucid—în mod ironic, profesor dematematică—este depășit picătură cu picătură de situaţie. De undeiniţial, hotărârea sa de a se opune sistemului (conflictul profesionalcu o directoare care își impune strategia, cel amoros, cu o iubităadulterină care nu „funcţionează” conform planului, cel social, încare un profesor și o prostituată nu ar avea nimic de împărţit) esteînverșunată și verboasă, atitudinea se transformă treptat-treptatîntr-o chinuitoare oscilare tipică naturii umane, căreia bărbatuli se lăsă pradă, până în final, când hotărârea revine distorsionatăîn sensul diametral opus, ca rezultat al disperării ajunse la cotamaximă.Sfera semantică abil și ingenios utilizată de autorul care face oparalelă între pescuit și relaţiile interumane, poezia rezultantăde aici prin trecerea de la termeni tehnici la asocieri filozoficospirituale,jonglarea precisă și meticuloasă cu punctul de vedere,care, ca și personajul masculin, oscilează în permanenţă de la operspectivă la alta, curva înţeleaptă, terapia de cuplu, jocul dublu,ménage à trois-ul luat și analizat doi câte doi, subiectele puterniceaduse în dialog deschis, dar în același timp sub vălul fleacurilor:morala, principiile, adulterul, banii, libertatea, prietenia, iubirea,fericirea, fidelitatea, <strong>com</strong>promisul, greșeala, minciuna, revanșa,răzbunarea, credinţa, violenţa, plăcerea, sacrificiul, suferinţa—toate acestea, alături de detaliile minuţioase și știinţa pregătiriispectatorului pentru evenimentele ce vor urma (mă refer aici la„cârligele/ancorele” plasate în prima parte a filmului, care au unfrumos ecou în final: cele două fetiţe cu baloane roșii, în formă deinimă, cele două curve de pe șosea, preţul fix de 5 lei, ticul verbalal lui Iubi/Miha...) funcţionează de minune în această povesteacaparantă.Finalul „Pescuitului” ne descoperă deopotrivă ca victime și călăi, încalitatea noastră convenţională de simpli privitori, și ne pedepseștepentru perversitatea de a urmări filmul până la capăt fără să nerevoltăm. Mai concret, ne izbește. Evenimentele desfășurate șipersonajele rigid încadrate în ambiguităţile lor până la final dauo conotaţie fin-cinică finalului în care o Dacia papuc (!) izbește înplin obiectivul (a.k.a. deţinătorul punctului de vedere, a.k.a. noi,spectatorii).Cum poţi explica lașitatea, micimea sufletească, panica de moment,sângele rece împletit cu moralitatea și omorul din culpă?! Cu multfiresc, naturaleţe și simplitate, lăsând personajele să se denudeze înfaţa obiectivului/publicului, devenit, după vizionarea filmelor luiAdrian Sitaru, judecător mut.Ce face un om normal (adică înzestrat cu o doză de nebunie, ca toţioamenii, de altfel, cum spune personajul Mariei Dinulescu) pusîntr-o astfel de situaţie limită, camuflată în cotidian?! Evident, se<strong>com</strong>portă cu cea mai mare stăpânire de sine și cu cea mai nefireascădetașare. De ce? Pentru că el nu vrea altceva decât liniște și repaos.Despre asta este vorba.77
Change language