Film Menu #1 - WordPress.com

Tatos nu caută autenticitatea de tip realistîn „Duios Anastasia trecea”(1979)„Duios Anastasia trecea” din 1979 e conceput într-o cheiestilistică diferită. Încă din primul cadru, poetic, căutat, e clarăintenţia autorului. În ciuda faptului că povestea e plasată într-untimp real, ulterior declanșării celui de-al doilea război mondial,spaţiul reconstituit nu aparţine unui plan imediat. Tatos nucaută autenticitatea de tip realist în acest film. Prim-planurilesurprinzând chipul Andei Onesa suspendă timpul naraţiuniiși au un statut simbolic, neliniștitor. Lipsa de spontaneitate amizanscenei nu e deloc deranjantă în „Duios Anastasia trecea”deoarece se conformează viziunii cineastului asupra subiectuluiabordat. Personajele din cârciuma satului sunt ușor îngroșate,replicile și gesturile lor putând crea un oarecare disconfortspectatorilor, deoarece îi pot scoate din convenţia stabilită iniţial.De asemenea, pot fi observate discordanţe de interpretare între unactor profesionist precum Amza Pellea și neprofesioniștii care aparîn roluri secundare sau episodice. Cu toate acestea, filmul conţineun mister care îl recomandă unor vizionări repetate și e foarteplăcut ochiului datorită cadrelor surprinse de Florin Mihăilescu pepelicula cinematografică.„Secvenţe” (1982)filmul pe care îl iubesc cel mai mult dinîntreaga istorie a cinematografiei noastreDaţi-mi voie să trec acum la „Secvenţe” din 1982. E filmul pe care îliubesc cel mai mult din întreaga istorie a cinematografiei noastre.Împărţit în trei episoade, fiecare surprinzând câte un aspect al vieţiide zi cu zi a unei echipe de filmare, „Secvenţe” nu e doar un fel de „Lanuit américaine” românesc. Vreau să spun că poate sta cu capul susfără a fi necesar să găsim termeni de comparaţie de acest tip. Dacă amforţa puţin nota, am putea susţine chiar că „La nuit américaine”, deșirealizat anterior, e un fel de „Secvenţe” francez. Dar mai corect ar fi săconsiderăm cele două filme surori, nu mamă și fiică. În fine, depășindstadiul de joacă logoreică dinainte, mă auto-declar neputincios în faţaunei asemenea opere cinematografice. Nu îmi dau seama exact în ceconstă măreţia sa. Cu siguranţă că nici structura modernă a scenariului,nici amplasarea camerelor de filmat, nici replicile, nici trimiterilepolitice și sociale nu creează singure sau separat starea de catharsispe care o conferă vizionarea acestui film. Vreau însă să rememorezdetalii care compun filmul nu în speranţa de a ajunge la o concluziesau la un verdict, ci pur și simplu fiindcă îmi face o teribilă plăcere.La sfârșitul primului episod, regizorul filmului din film, interpretatde Tatos în persoană, ajunge acasă după o zi de muncă pe platouri(de fapt, într-o locaţie). E singur și e noaptea de Anul Nou. Dintr-unapartament vecin se aud zgomote de sărbătoare. Personajul stă câtevamomente bune cu spatele la spectatori, citind ceva. Sună un telefon.Răspunde. Înţelegem din conversaţie că o cunoștinţă îi urează un annou fericit. Apoi ne dăm seama că ne-am înșelat parţial. La telefone cineva care, printre urări, îi cere prietenește să îi ofere un rol laun moment dat, dacă se poate cât mai curând posibil. În fine, dupăce încheie conversaţia, Tatos se reîntoarce la singurătatea sa. E unadintre cele mai emoţionante secvenţe de cinema din toate timpurile.„Secvenţe” nu e realist și nici nu cred că are asemenea pretenţiiestetice. Precum „La nuit américaine”, căruia i se pot imputa multeneconcordanţe cu realitatea imediată, filmul cineastului român rămânesuspendat între un realism de tip „Moartea domnului Lăzărescu”(cealaltă capodoperă a cinematografiei noastre) și basm sau feerie. Seprea poate ca această senzaţie să fie o rezultată a lipsei unei viziunicinematografice clare a lui Tatos. Comparat cu Pintilie sau Puiu, acestanu a ajuns niciodată la un stil bine definit. Vizionându-i toate filmele,e greu să nu observi diferenţe stilistice, tematice și estetice de la ooperă la alta. Și totuși, datorită acestei nehotărâri creative a autorului,un film precum „Secvenţe” are aparenţa unui eveniment spontan,nepremeditat, rudimentar. E, pe scurt, autentic. Sigur, nu în totalitate,deoarece în cel de-al treilea episod confruntarea călău-victimă areceva artificios în esenţă, construcţia dramaturgică a relaţiei celor douăpersonaje ieșind din când la suprafaţă. De asemenea, Diaconu, deși„POATE N-AM SPUSLUCRURI MARI, DAR AMVORBIT NUMAI DESPRECEEA CE AM CREZUT”NOTEAZĂ LA UN MOMENTDAT ALEXANDRU TATOSÎN JURNALUL SĂU.interpretează spectaculos personajul responsabilului de restaurant dinal doilea episod, e ușor teatral. Se simte în interpretarea sa că îi faceplăcere să fie în centrul atenţiei, că vrea să dea ce are mai bun în rolulrespectiv. Aceste mici „neajunsuri” au doar darul de a conferi și maimultă viaţă filmului. Același efect îl au privirile pline de afecţiune pecare Tatos i le adresează operatorului Florin Mihăilescu în al doileaepisod sau mimica și gesturile actriţei Emilia Dobrin pe tot parcursulfilmului. Personajul soţiei lui Diaconu, o apariţie trecătoare și tăcută, ede asemenea autentic, tridimensional. Într-o mare măsură, „Secvenţe”pare o joacă, e simplu ca bună-ziua. Te atrage în interiorul lumii pe careo recreează, dar în același timp te ţine la distanţă, forţându-te să observitotul de la distanţă, să trăiești solitar întâmplările dinaintea ta. Rămâneun mare mister acest film pentru mine și, precum lung-metrajele luiChaplin sau anumite filme ale lui Renoir, Truffaut, Rossellini, prefersă rămână așa. Orice demers analitic erudit, academic, filosofic arface numai și numai rău unei opere cinematografice de o asemeneacandoare, directeţe și sinceritate umană.„Poate n-am spus lucruri mari, dar am vorbit numai despre ceea ce amcrezut” notează la un moment dat Alexandru Tatos în jurnalul său. Nuștiu ce înţelegea prin „lucruri mari”, fiindcă „Secretul armei...secrete”,„Secvenţe” sau „Rătăcire” spun atât de multe lucruri despre viaţă,despre autorul lor, despre cinema, încât e dificil să le găsești egal încinematografia română a acelor vremuri. Citindu-i jurnalul, care sperdin tot sufletul că va fi reeditat într-un viitor cât mai apropiat, mi-amdat seama cât de frământat, de dur cu sine era acest om. Și, deși pot săînţeleg nemulţumirea pe care o încerca gândindu-se la neajunsurileartei sale, refuz să preiau modestia cu care se raporta la filmele pe carele-a realizat. Vreau să vedeţi toate filmele sale fiindcă sunt vii, vorbescdirect spectatorilor lor. Unele sunt moderne, altele rămân ancorate înestetica anilor în care au fost realizate. Dar absolut toate au o calitateimensă, a sincerităţii autorului în raport cu sine însuși. Pentru aîncheia într-o notă optimistă articolul, vă semnalez apariţia pe piaţă înformat digital a filmelor „Mere roșii” și „Duios Anastasia trecea”. Vorurma în curând și „Secvenţe”, „Rătăcire”, „Secretul armei...secrete” șicelelalte și vom avea cu toţii ocazia să redescoperim astfel lumea unuicineast care, deși nu se mai află fizic printre noi, rămâne imortalizat înfiecare fotogramă adusă la viaţă.*articol publicat iniţial în revista Republik (martie-aprilie 2009)45