dosar | cineaști româniStenogramăproces film„MOARTEA DOMNULUI LĂZĂRESCU”, 2005REGIA: CRISTI PUIUPARTICIPANŢI: SORINA DIACONU , GABRIELA FILIPPI, TUDOR JURGIU,PAUL NEGOESCU, ANDRA PETRESCU, ANDREI RUS, CRISTIANA STROEA, EMI VASILIUAndrei Rus: Eu sunt în tabăra admiratorilorfilmului, dar sunt curios să aflu motivaţiilecelor din tabăra cealaltă. Ca punct de pornireal discuţiei...Gabriela Filippi: Eu am o problemă cu elpentru că mi se pare că e multă ambiguitateacolo. Multă lume l-a înţeles cumva greșitși mi se pare justificat să nu înţelegi la unmoment dat punctul de vedere al omuluicare a realizat filmul. Pe de o parte, surprindeabsurdul unei situaţii, dar există toate aceleglume, presărate la tot pasul, care deturneazătotul înspre <strong>com</strong>edie. Am avut impresianeplăcută că toate acele glumiţe deturneazăatenţia într-un mod artificial de la o problemăgravă, moartea unui om.Andrei Rus: Ai enumerat mai multe idei. Săle luăm pe rând: de ce consideri că surprindeun absurd?Gabriela Filippi: Surprinde absurdul morţiiunui om. Toate poantele de pe parcurs duc îndirecţia asta.Andra Petrescu: Eu nu am niciun fel deproblemă aici, sunt glumiţe normale întredoctori. Sunt ok glumele.Andrei Rus: Gabriela, ţi se pare că glumeledin film sunt exterioare personajelor, că nusunt credibile în economia filmului?Gabriela Filippi: Sunt mult prea multe.Andrei Rus: Raportat la ce sunt prea multe?Cristiana Stroea: Raportat la realitateasurprinsă.Gabriela Filippi: Mi se pare că filmul atingeo latură foarte sensibilă dorind să îţi aratecă omul ăsta (Lăzărescu adică), care a fostcum a fost- nici bun, nici rău, moare absurd.Dar mi se pare că, din cauza poantelor preanumeroase, ajungi să nu mai înregistrezidecât glumele.Paul Negoescu: Ţi se pare neveridic sau ce eîn neregulă cu ele? De ce nu-și au locul?Gabriela Filippi: Își au locul, dar în dozemai mici. Așa a rămas cu o <strong>com</strong>ediemacabră. Oamenii au înţeles filmul ăsta cafiind despre sistemul medical. Și e cumvajustificat deoarece, având în vedere căglumiţele sunt atât de numeroase, rămâi cuimpresia că e un atac la adresa medicilor,deși cred că intenţia nu era asta.Tudor Jurgiu: Eu cred că ăsta e mecanismulprin care se naște povestea: contrastul dintreLăzărescu și restul personajelor.Cristiana Stroea: Dar nu e niciun contrast.Tudor Jurgiu: Dar el e tot mai leșinat, în timpce ceilalţi își văd mai departe de viaţă.Cristiana Stroea: Dar are momente deluciditate în care face poante și e amuzantși el. Niciun personaj nu e identificat, sunttoate la fel.Paul Negoescu: Păi și Lăzărescu e un om catoţi ceilalţi. Situaţia în care e, fiind pe moarte,e contrastantă. Și atât.Andrei Rus: Dar personajul asistentei Mioarae altfel.Cristiana Stroea: Nu, ea vine la pachet cuLăzărescu. Există categorii de personaje,intercalate uneori, dar niciunul nu rămâne56 05 ‘09 REVISTĂ DE CULTURĂ CINEMATOGRAFICĂ
aparte. În permanenţă trebuie să existecineva care, dacă nu dăscălește, îl observăpe cel de lângă el și face glume sinistre. Nu enimeni care să se diferenţieze de rest. Suntpur și simplu categorii de personaje. Eu unanu reușesc să empatizez cu o lume în carenimeni nu e altfel.Paul Negoescu: Dar aici, la masă, cineva estealtfel decât ceilalţi?Cristiana Stroea: Da, există clar diferenţeîntre noi.Andrei Rus: În ultimul spital nu face nimeniglumiţe.Cristiana Stroea: Da, cum ziceam șiînainte, există categoria de personaje carefac glumiţe, categoria de personaje caredăscălesc, categoria de personaje sictirite,iar în ultimul spital categoriile se încalecăși nu devine evidentă apartenenţa clară apersonajelor respective la o categorie anume.Paul Negoescu: O dată spui că sunt toţi la fel, odată îi enumeri pe categorii. Deci nu sunt la fel.Tudor Jurgiu: Sunt încadraţi în tipologii.Andra Petrescu: Glumiţele pe care le facpersonajele aparţin mediului lor.Cristiana Stroea: E un simplu clișeu.Andra Petrescu: Nu e clișeu, am și euprietene la medicină și se poartă la fel. Suntglumele obișnuite pentru ei.Paul Negoescu: Clișeu e când văd un filmamerican și îmi dau seama din prima clipăcine e rău și cine e bun.Cristiana Stroea: Dar eu nu vorbesc dediferenţe atât de mari. Pur și simplu amimpresia că realizatorul nu lasă niciodatăspaţiu personajelor, niciodată nu le lasă aer.Manipulează realitatea.Sorina Diaconu: Dezbatem acum gradulde realitate înfăţișat? Mie mi se pare căregizorul a vrut să spună un lucru foartesimplu: toţi, indiferent că suntem de o partesau alta, suntem până la urmă oameni,cu bune și rele. Spitalul și absolut toateprocedurile se repetă de la spital la spital, înpermanenţă Lăzărescu e nevoit să o ia de lacapăt. E ca o placă stricată tot acest peripluprin spitale. Medicii sunt cinici într-adevăr,dar e din cauza mediului în care lucrează.Faza cu accidentul autocarului mi s-a părutinteresantă și oricum tot filmul e extrem deactual, dacă mergi acum în spitale, chiar astavezi.Andrei Rus: Accidentul funcţionează și camecanism scenaristic. Oferă o motivaţieîn plus doctorilor. De altfel, acesta e un atual filmului: fiecare personaj are propriilemotivaţii conform cărora acţionează.Obiecţia voastră e că mecanismele deconstrucţie scenaristică sunt prea lasuprafaţă? Sunt foarte puţine filme cu unnumăr mare de personaje care să nu sepiardă la un moment dat, fie din cauzascăderii intensităţii dramatice, fie din cauzaunor căutări stilistice care rup ritmul filmului(vezi finalul din „Profesiune: reporter” al luiAntonioni, unde ai un plan-secvenţă foartefrumos realizat, plin de însemnătăţi filosoficeetc., dar în neconcordanţă cu restul filmului).Emi Vasiliu: Întrebarea principală pe care arfi bine să ne-o punem e: de ce a fost realizatfilmul astfel? Mie mi se pare că, dacă neraportăm la „Moartea domnului Lăzărescu”ca la un film deosebit, care merită atenţie,e pentru că e altfel decât ce înţelegem îngeneral prin noţiunea de „film”.Andrei Rus: E prea general ce spui. Cusiguranţă înţelegem lucruri diferite prin„film”. Nuanţează, te rog.Emi Vasiliu: De exemplu, au fost părinţii mei lacinema să-l vadă, fiindcă auziseră că e premiatși așa mai departe. I-am întrebat cum li s-apărut și au zis că le-a plăcut, doar că e preamult realism, că nu e artistic. Asta înseamnă căspectatorii obișnuiţi au un soi de bibliografiecinematografică mentală după care se ghideazăcând merg la cinema. Artificiile vizuale ţin deo anumită concepţie a artei, care era văzutăca un soi de estetizare a realităţii imediate.Prin anii ’60 s-a făcut trecerea spre realitate șiea devenea astfel artă. Dacă ne uităm la fotorealismulacelor ani, o mișcare în care oameniiau hotărât să picteze după fotografii, ca înrealitate, acesta devenind statementul lor, artae acolo, în realitatea imediată, nu în travuri și înmișcări de aparat <strong>com</strong>plicate etc. „Lăzărescu”pornește de la premisa că spectatorul cunoaștedeja limbajul cinematografic și nu mai aicum să-l impresionezi tu prin artificii de artă.Prin cadrele fixe la care apelează, îţi cere săfii foarte atent, ai unde să te uiţi tot timpul,permanent cineva spune ceva, camera defilmat se mișcă de colo-colo, informaţia vizualăși de conţinut e foarte puternică. Îţi prezintăbogăţia de informaţii fără dilatări sau ieșiri îndecor cinematografice.Andrei Rus: Cred că rezervele voastre seexplică și prin faptul că mediul sondatde cineast e al unor oameni oarecare,prin nimic excepţionali. Acţiunile lorsunt suprinse aproape în timp real, multepersonaje interacţionează în același timp.<strong>Film</strong>ul nu a avut intenţia de a te provocasă te identifici cu vreunul dintre eroi, să îţidorești să fii ca el. S-ar putea ca din acestmotiv să capete o oarecare aparenţă deuniformizare, deși pentru mine nu e așa.Există multe nuanţe în <strong>com</strong>portamentulpersonajelor sau în ceea ce vorbesc elecare te duc pe piste diferite și te obligă caspectator să <strong>com</strong>pletezi tu fișa lor biografică.Cristiana Stroea: Nu mă așteptam să măidentific cu vreun personaj, mă așteptamdoar să nu rămân cu senzaţia că toţi oameniisunt la fel și că, vrând-nevrând, probabil căși eu sunt una dintre ei și că e imposibil sătrăiești în lumea asta fără a face parte dintr-otipologie. Și mă deranjează deoarece într-ooarecare măsură e manipulator. Se foloseștede un limbaj realist pentru a sugera oideologie profund personală a autorului.Andrei Rus: Teza principală a filmului arfi nu că toţi suntem la fel, ci că toţi suntemoameni, cu bunele și relele inerente.Cristiana Stroea: Senzaţia cu care am rămasdupă cea de-a treia vizionare e că, vrândnevrând,intru într-o tipologie. Nu rămâncu sentimentul că personajele ar fi oameni,există în permanenţă personaje care repetăgesturile și <strong>com</strong>portamentul altora. <strong>Film</strong>ulîmi aduce în permanenţă aminte că suntemlimitaţi la o sumă de impulsuri și de idei.Paul Negoescu: Spuneai înainte că limbajulcinematografic e folosit pentru a manipula,că ţi se pare manipulator că folosește unlimbaj realist pentru a spune o povestepersonală. Nu există o formă de limbajcinematografic prin care să spui o povestesută la sută obiectivă. Cinematografulmanipulează prin excelenţă.Tudor Jurgiu: Cristiana spunea că oderanjează că filmul ar pretinde că numanipulează deoarece apelează la o cheierealistă de povestire.Paul Negoescu: Păi atâta vreme cât existăactori și o cameră de filmat, e clar că suntemîntr-o convenţie.Andrei Rus: Cred că modul în care fiecarereceptează un film depinde foarte multde așteptările sale de la cinema. De laasta pornește totul. Eu unul pot să înţelegrezervele voastre și mi se par juste raportatla care par a fi așteptările voastre generalede la un film. Chiar există glumiţe, poante înfilm. E adevărat. Acum, că nu sunt rezolvateca în „Boogie”, de exemplu, sau în filme maimodeste în care glumele sunt aruncate, iaractorii așteaptă ca publicul să reacţionezeînainte de a continua să joace, și asta cred căe greu de contestat. În „Moartea domnuluiLăzărescu” chiar crezi că replicile sunt alepersonajelor. Dar glumiţe există.Gabriela Filippi: Mie tot mi se pare anormal.Să spunem că e un film despre umanitate.Problema e că oamenii ăștia nu par normali,niciunul nu are o vorbire normală.Andrei Rus: Care e vorbirea normală?Gabriela Filippi: Nu știu, toţi fac glumiţe pecare le auzim și recunoaștem. Ai auzit și tugluma aia în spital, o aud și aici, o recunosc șimă satisface. Dar niciun personaj nu vorbeștenormal. Spuneai de nuanţele din construcţiapersonajelor. Ok, ne dăm seama că au unbackground, dar sunt exagerări. Sunt multe57
Change language