Pe numele ei adevărat Eleonora Derenkowsky, s-anăscut în Kiev în 1917. Tatăl ei era psihiatru, fanaticTrotsky. Datorită acestei pasiuni, familia a fostnevoită să emigreze în America și să se stabilească înSyracuse, New York. Maya a fost educată la Școala LigiiNaţiunilor în Elveţia, la universităţile New York și Syracuse și la SmithCollege unde a primit o diplomă de Master of Arts în literatură în 1938.În 1943 și-a luat numele de Maya Deren. Maya este numele mamei luiBuddha și conceptul dharmic al naturii iluzorii a realităţii. În mitologiagrecească, Maia este mama lui Hermes și zeiţa munţilor și a câmpiilor.Tot în 1943 Deren a început să filmeze cu Marcel Duchamp, „TheWitches’ Cradle”, care nu a fost terminat niciodată.Lupta pentru cauzaindependenţei cinematografuluiCât încă era studentă la Syracuse, și-a devotat toată energia mișcăriiunderground socialiste. Pe măsură ce fascinaţia ei pentru fotografie șifilm creștea, și-a recanalizat talentul pentru organizare și persuasiuneîn această direcţie.Toate artele duceau lipsă de subvenţii în anii 40, dar filmul o ducea celmai prost. Deren însă a fost unul dintre puţinii cineaști care s-au luptatpentru cauza indepedenţei filmului. A reușit să înfiinţeze facilităţiși fonduri pentru mișcarea independentă de film care a ajuns acumuna din marile pasiuni ale cineaștilor contemporani (printre care senumară de altfel și “noul val românesc”).A ţinut conferinţe peste tot, de la Universitatea Yale până la “TheDave Garroway Show”. În 1946 a fost primul cineast care primea obursă Guggenheim (pentru muncă în “creative motion pictures”) la felcum a fost prima care să înfiinţeze o fundaţie de film non-profit, TheCreative <strong>Film</strong> Foundation.Munca ei a dus în final la înfiinţarea primei cooperative a cineaștilordin New York (<strong>Film</strong>-Makers Co-op). A scris de asemenea numeroasearticole teoretice și tehnice pentru revistele de film și în 1946 apublicat un pamflet “Anagram of Ideas on Art, Form and <strong>Film</strong>”. Odatăcu ea, în jurul filmului s-a creat o aură de respect faţă de această artă.<strong>Film</strong>ele ei au costat cât cheltuieșteHollywoodul într-un an pe rujMaya obișnuia să spună că filmele ei au costat cât cheltuieșteHollywoodul într-un an pe ruj.În anii 40, ca și acum, în America marile studiouri făceau legea.Regizorii nu puteau concepe să facă singuri un film care să fie și văzutulterior.Maya a cheltuit moștenirea primită de la tatăl ei pentru a cumpăra ocameră de 16mm Bolex și cu ea a facut primul ei film, „Meshes in theAfternoon”, care este considerat și capodopera ei.Ea a filmat acest scurtmetraj în 1943, timp de 2 săptămâni cu soţulei de atunci, Alexander Hammid, un operator și fotograf ceh fugit în14 05 ‘09 REVISTĂ DE CULTURĂ CINEMATOGRAFICĂ
eview | portretState. Îndraznesc să spun că atunci când am văzut acest film, m-amgândit sincer că toţi cineaștii din zilele noastre n-au făcut nimic cufilmele lor. Toată Europa a crezut că Godard a inventat săritura încadru cu „Á bout de souffle”. Ei bine, cei care au vazut „Meshes inthe Afternoon” știu mai bine. Drept dovadă, în 1947 Deren a câștigatGrand Prix Internationale pentru film experimental pe 16mm laFestivalul de <strong>Film</strong> de la Cannes cu „Meshes in the Afternoon”.Deren dă lecţii de cinema fără să vrea. După cum mărturisește eaînsăși, a fost fascinată de mișcare și de lumea de dincolo de realitate,de vise și imaginaţie. Și pentru ea unica modalitate de a le exprima afost să le surprindă în imagini.<strong>Film</strong>ele ei nu se bazează pe un scenariu elaborat, deși toate au la bazăo poveste. Sau o idee. Plutind splendid prin film este Deren însăși,și cine oare, bărbat sau femeie, văzând „Meshes”, nu a fost izbit defrumuseţea în slowmotion de salvează-mă-prinţesă-suferindă a Mayeifestivalurilor de film, doar că nimeni nu mai citește ca să înţeleagă:“Take a camera, shoot something, show it to someone”.Gândiţi-vă un pic. În anii ‘40, o femeie, emigrant rus, și-a cheltuitmoștenirea pe un Bolex și a început să filmeze. Și era atât depasionată și a vrut atât de mult să înţeleagă și să redea mișcareaîncât în toate cele 8 filme ale ei care în total însumează vreo 2 ore decinema, a surprins toate procedeele tehnice care acum ni se par atâtde inovatoare.N-aș vrea să povestesc în acest articol toate filmele ei.Aș vrea să punctez că are un studiu spectaculos despre dans,„Meditation on Violence”, făcut în 1948. Performance-ul lui Chao LiChi ascunde distincţia dintre violenţă și frumuseţe. De la jumătateafilmului, secvenţa este reformulată, producând un loop.Și că în anii 50 a abandonat New York-ul și cu bursa Guggenheim acălătorit în Haiti, unde a fost iniţiată în cultura triburilor băștinașe șiFILMELEEI NU SEBAZEAZĂ PEUN SCENARIUELABORAT,DEȘI TOATEAU LA BAZĂ OPOVESTE. SAUO IDEE.Deren? Ea însăși spune: “Slow-motion-ul dezvăluie structura mișcării:pulsaţii, agonii, indecizii, repetiţii.”Mai mult eros vom găsi în 1944 în „At Land”, unde Deren esteo creatură a mării, care se târăște în societatea înghesuită,claustrofobică, alunecând ca o sirenă-ieșită-din-apă printre indiviziibine îmbrăcaţi ai orașului care își văd de afacerile lor, uitându-se prinea fără să o observe. Un coșmar.Un Godard, Bergmansau Lynch avant la lettreCinema-ul Mayei Deren este atât de personal și de sincer. <strong>Film</strong>eleei sunt despre ea. Și, dacă vă interesează, o să puteţi să le vedeţi petoate, unul după altul. Și văzând „Meshes in the Afternoon”, o săfiţi atât de fascinaţi de frumuseţea ei și de ceea ce poate să facă cuea însăși și cu corpul ei (știind încă de pe acum că ea a regizat toatefilmele) încât n-o să o consideraţi o teribilistă snoabă artisticăreasăcum sunt sigură că aţi avut deja tendinţa s-o catalogaţi, prin prismaochiului critic modern, care nu acceptă un film fără fir narativ, fărăun personaj cu un destin bine pus la punct, care să te intereseze caprivitor, să te ia cu el.<strong>Film</strong>ele lui Deren nu sunt făcute pentru a fi înţelese ca poveste. Eadevărat, face aluzii, critică societatea, ironizează America, dar oface atât de subtil încât ţi se pare că i-a scăpat. Lecţia de cinemaeste despre ce-a zis și Godard odată și acum e pe toate posterelea filmat sute de ore care au fost montate după moartea ei, de al treileasoţ, Teiji Ito, într-un film sonor de 54 de minute, intitulat „DivineHorsemen: the Living Gods of Haiti”.Acest Teiji Ito, cu 18 ani mai tânăr decât Deren, era un toboșarjaponez cu care Deren s-a căsătorit la New York. Ulterior, el a făcutși coloana sonoră pentru „Meshes in the Afternoon”. Când Deren amurit la vârsta de 44 de ani, el i-a împrăștiat cenușa pe Muntele Fuji.Pentru că mi se pare că filmele lui Deren sunt apreciate mai multcând sunt o descoperire personală, voi cita un link la un forumdestinat exclusiv ei, http://www.algonet.se/~mjsull/, unde pot fivizionate și pasaje din filme.De asemenea pentru că știu că ar aprecia o <strong>com</strong>paraţiecontemporană, re<strong>com</strong>and vizionarea după filmele ei a uneireprezentaţii contemporane de dans, intitulată „Blush”,a unui regizorce merită un portret în numărul viitor, Wim Wandekeybus.http://www.youtube.<strong>com</strong>/watch?v=IRU0F8OoOU0Tot în spiritul filmelor Mayei Deren re<strong>com</strong>and lectura unei autoarecare se pare ca a influenţat lumea din 1940 și până acum, pe numeleei Ayn Rand. Cărţile ei se vând încă în 6 milioane de exemplare pe anîn toată lumea.Am scris despre Maya Deren cu gândul că aţi vrea să vedeţi unGodard, un Bergman sau un Lynch avant la lettre, cu precizarea delocfeministă că în spatele acestor <strong>com</strong>paraţii stă o femeie.Maya Deren e o inspiraţie.15