Film Menu #1 - WordPress.com

am făcut din nou casting prin grădiniţe ceea ce e destul de complicatfiindcă, pe bună dreptate, părinţii sunt destul de sceptici, au totfelul de spaime, încât pe foarte mulţi a fost greu să-i conving să-șilase copiii să participe la probe. Și îi înţeleg foarte bine, fiindcă dacăcineva ar veni la mine și mi-ar spune să îmi las băiatul să joace întrunfilm aș fi extrem de rezervat. La „Cea mai fericită fată din lume”am făcut casting prin licee și astfel am ajuns la Andreea Boșneagpentru rolul Deliei. De altfel, am colaborat cu mai mulţi actorineprofesioniști de-a lungul timpului. Spre exemplu, în „Alexandra”,rolul mamei casnice e interpretat de sora mai mare a producătoareiAda Solomon. Ea lucrează la Hi Film și a făcut un rol foarte bun. Ocheamă Cristina Ivan.A.R.: În trei din patru filme („Lampa cu căciulă”, „Dimineaţa” și „Ceamai fericită fată din lume”) surprinzi relaţii între părinţi și copii.R.J.: Este adevărat, nu știu de ce, e inconștient. Probabil că e o temăla care vibrez eu, nu știu ce să zic. Poate pentru că am un copil,pentru că am relaţii complicate cu părinţii...A.R.: În general cât de autobiografic ești? Spre exemplu, când îţirevezi filmele... paranteză: le revezi constant?R.J.: Nu prea mă uit la ele pentru că le găsesc numai defecte. Cumvadefectele și prostiile le vezi mai ușor când te detașezi de filmele pecare le-ai realizat, după un an sau doi. Parcă sunt ale altcuiva și lepoţi analiza. Spre exemplu, la „Lampa cu căciulă” sunt multe replicicare mi se pare că sună prost, situaţia mi se pare mult prea dramaticăși apăsată. Îmi pare rău că nu se vede din afară casa în care locuiescpersonajele; e o scăpare a mea ca regizor.A.R.: Revenind de unde plecasem: cât de autobiografic ţi se pare căești?R.J.: Nu prea sunt, nici nu mi-am pus problema așa. Nu am încercatniciodată să-mi propun să iau eu viaţa mea ca exemplu și să o aruncpe ecran. Pe de altă parte, dacă există similarităţi între subiectulscenariului și viaţa ta sau a celor apropiaţi, transpare pe ecran unadevăr mai mare decât dacă ar fi fost un simplu produs al imaginaţiei.Sigur că se poate întâmpla și invers: să fie lucruri în viaţa ta careîntr-o ficţiune să nu aibă nicio valoare. Tu poţi să spui că ai căzut de laetajul zece și n-ai păţit nimic. Dar, când incluzi asta într-un film, parecusută cu aţă albă, degeaba vii tu și spui că așa a fost. Legile ficţiuniidiferă de cele ale vieţii.A.R.: Între filmele pe care le-ai făcut în facultate și cele pe care le-amdiscutat deja există diferenţe de stil? Sau se aseamănă?R.J.: Cel de anul patru l-am ratat complet, nici nu l-am mai finalizat.Era foarte realist, cu un tip deprimat din dragoste care se plimba pestradă. Nici nu mai ţin minte ce se mai întâmpla în el. Filmul dinainteera un amestec, cu doi bătrâni care se băteau și toată chestia era dusăînspre un soi de absurd, de exagerare nereușită. Problema în școalăde fapt era alta. Eu am făcut o școală particulară care nu avea bani săsusţină producţia de film pe 35 de mm, dar noi ne doream să ne dămlicenţa. Licenţa se putea da doar la UNATC, care îţi cerea să prezinţifilm pe 35 mm, ceea ce mi se pare o idioţenie pentru că tu poţi dovedicalităţi în direcţia regiei de film sau a actoriei făcând un filmuleţcu telefonul mobil sau cu webcamul. Dacă știi să faci film pe minidve clar că poţi face și pe 35 mm. În fine, la un moment dat mi s-apărut că era o încercare a UNATC de a bloca facultăţile particularede a avea acces la treaba asta. Iar noi ca studenţi depuneam un efortfoarte, foarte mare în direcţia obţinerii fondurilor pentru realizareaunor filme pe peliculă și ajungeam să pierdem din vedere filmul însine. Pentru filmul de anul trei i-am scris asistentului de producţie allui Costa Gavras. Lucrasem ca secund pentru el și a fost foarte drăguţ,mi-a trimis vreo patru role de peliculă rămase de la un film pe care îlfăcea în Franţa. Era o chestie îngrozitoare. Dacă ar fi să refac școalaacuma nu m-ar mai interesa lucrul ăsta și aș face filme pe videoliniștit. De ce să fii licenţiat în film? Nu poţi să faci film dacă nu ai odiplomă care să ateste că ai urmat cursuri?A.R.: Te-am întrebat despre stilul filmelor tale studenţești din douămotive. Unul e evident, celălalt are legătură cu ceea ce se întâmplăîn România în ultimii ani din punct de vedere cinematografic. Sevorbește foarte mult, și pe bună dreptate, despre ruptura provocatăde apariţia filmului „Marfa și banii” al lui Cristi Puiu. Foarte multefilme dintre cele relevante realizate în ultima perioadă sunt într-ocheie realistă, cel puţin intenţional.R.J.: Eu am și lucrat cu Puiu ca regizor secund la „Lăzărescu”. Înfine, Cristi Puiu oricum mi se pare cel mai important regizor român.Și nu numai. Mi se pare că e la un nivel extraordinar de înalt. Cusiguranţă că filmele lui au avut o influenţă în direcţia asta. Maiales că în România, deși există câteva excepţii, acest tip de realismcinematografic e o zonă neexplorată înainte, dincolo de influenţalui Puiu. Noi nu am avut neorealism, ca în Italia, de care oamenii săse sature și să zică „gata lăsaţi- ne cu prostiile astea”. Și mai e ceva.Ciudăţenia și rapiditatea cu care se schimbau și se schimbă lucrurileîn România, chiar la nivelul vieţii cotidiene, care e afectată deschimbările sociale, dă naștere unor situaţii revelatoare pentru fireaomenească. Am fost recent în Germania, unde lucrurile par așezatefoarte bine, nu o să găsești situaţii atât de ciudate, de stranii la nivelulrealităţii încât să poată fi preluate aproape în bloc și transferate înficţiune.A.R.: Eu am impresia că o parte dintre cei care au acceptat în scris,oficial, noul trend al cinemaului nostru au făcut-o și pentru că filmeleau fost premiate în diverse festivaluri importante. Pe de altă parte,cred că publicul larg nu a acceptat niciodată acest tip de cinema.Există cu siguranţă spectatori (să-i numim cinefili) care acceptămai multe tipuri de cinema, dar marea majoritate sunt capabili săaprecieze un film de prost gust precum „Nunta mută”, spre exemplu,din simplul motiv că e altfel, că nu e realist (sau mizerabilist, cum i semai spune).R.J.: Ca o paranteză îţi povestesc o întâmplare cu „Alexandra”.Șerban Pavlu i-a dat filmul unui prieten care i-a spus după ce l-avăzut: „tu ești ok, actorii joacă bine, dar pe bune că m-am săturat săvăd apartamente de bloc; altceva nu mai putem să vedem și noi?”A.R.: Și eu am auzit reacţii de acest fel, uneori de la oameni foarteinteligenţi care nu înţelegeau de ce trebuie să se uite la un film carele reconstituie realitatea în care trăiesc oricum. Sigur, răspunsul logicla asemenea rezerve e simplu: nu există o singură realitate, ci unatranspusă prin ochii fiecărui individ în parte.R.J.: Și oricum e stupid să spui că o proiecţie 2D e realitate. Euînţeleg rezervele astea și nu mă deranjează, mi se par oarecumfirești. Cred că pur și simplu problema apare pentru că tipul acestade cinema poartă același nume cu unul realizat la Bollywood, deexemplu. Toate sunt numite filme. Mi se pare că în muzică sunt multmai așezate lucrurile. Adică, dacă ţie îţi plac manelele, nu te duci laAteneu. Dacă vrei să asculţi Mozart nu te duci la concertul JudasPriest, ca după aia să spui: „băi, m-am dus acolo și, în loc să aparăunii cu viorile, au apărut unii în piele care au început să răcnească pescenă.” Dacă îţi place heavy-metal nu te duci la Madonna la concert șiașa mai departe. Problema apare în momentul în care ele se numesctot film și se proiectează în același loc și atunci oamenii se duc fărăa ști ce-i așteaptă. Și din cauza asta se supără. E ca și când te duci laAteneu și îţi vine Guţă. Sau te duci la Polivalentă la un concert demanele și vin unii și îţi cântă Bach. În momentul în care vor exista șila noi cinematografe specializate (de filme horror, porno, de artă etc.)nu ai mai auzi reacţiile pe care le auzi la noi: „băi, am intrat la filmși după zece minute am ieșit și îmi venea să-l bat pe ăla care a făcufilmul și să-l pun să-mi dea banii înapoi”. Dacă mergi haotic la film,apare problema asta, iar spectatorii care nu sunt pasionaţi de cinemase duc la nimereală și evident că sunt dezamăgiţi dacă nu primesc ce73