eviewIl y alongtempsque je t’aimeM-a cam dezamăgit filmul ăsta deși mi-a oferit câteva momente decăldură, câteva clipe de emoţie și bineînţeles pe Kristin Scott Thomas,o actriţă a cărei prezenţă pe ecran îmi face întotdeauna plăcere. Șipresupun că nu numai mie. În cazul meu, m-am atașat de apariţiaei entuziastă, tulburătoare din „O vară de neuitat” în regia lui LucianPintilie și de atunci o caut cu nostalgie într-o ipostază asemănătoare.de Cristiana Stroeagreșeală poza fiului ei care ajunge pe jospentru a fi descoperită de sora sa Lea sausecvenţa în care Juliette o așteaptă peLea la ieșirea din penitenciar și se speriede un zgomot din jur sau felul în caremulte dintre punctele cheie ale filmuluisunt rezolvate de Claudel prin apelareala naivitatea fiicei adoptate care puneîntrebări in<strong>com</strong>ode… îmi dă sentimentulcă regizorul nu a știut cum să umplegolurile în mod creativ, nu a știut cum să-șiconducă povestea, nu a știut ce să facă cupropriile personaje – personaje ale cărorpremize, de altfel, îmi plac foarte mult. Îmiplace Juliette – femeia care se lasă trasăînapoi în lume aproape fără voia ei, se lasăeliberată din durerea în care s-a închisatâţia ani. Mi se pare reală și iraţionalitateade care dă dovadă când, deși le refuză celorapropiaţi orice explicaţie și orice încercarede apropiere, așteaptă de la ei totuși săîi învingă rezistenţa, să lupte împotrivaopreliștilor emoţionale pentru a ajunge laea. O femeie-martir (până la capăt) nu ar fifost reală, credibilă sau măcar interesantă.FRANŢAGERMANIA 2008REGIE ȘI SCENARIU:PHILIPPE CLAUDELCU: KRISTIN SCOTT THOMAS,ELSA ZYLBERSTEIN, SERGEHAZANAVICIUS,LAURENT GRÉVILL,FRÉDÉRIC PIERROTRolul din „Il y a longtemps…” are preapuţine în <strong>com</strong>un cu cel din „O vară deneuitat”. Poate doar imposibilitatea de a-isalva pe cei pe care îi iubește. Dar dacăîn filmul lui Pintilie o vedem acţionând,luptând pentru ţăranii condamnaţi lamoarte, în „Il y a longtemps…” este doaro femeie letargică, ieșită din pușcărie –despre care nu înţeleg dacă vrea sau nu săîși reia cursul normal al vieţii.Philippe Claudel spune, într-un stilamerican (aproape că simţi point-urile),povestea unei femei care și-a omorâtcopilul, a fost renegată de familie și încearcăsă-și facă loc în lumea în care e forţată sătrăiască din nou după ce este eliberată.Din păcate, regizorul se folosește prea lavedere de anumite mijloace și tehnici alepovestirii pentru a crea un suspans artificial.Se înţelege de pe la jumătatea filmuluicum se va termina. Nu sunt neapărat unfan al filmelor de suspans, de mister, cufinal surpriză și cu răsturnări de situaţieneașteptate. Ba chiar mă deranjeazăpentru că simt astfel mâna scriitoruluicare a manipulat realitatea sau a selectatevenimentele care îi convin pentru a creapovestea. Mai mult decât atât, un final carenu mi se promite a fi spectaculos – genul”marii revelaţii” – îmi permite să urmărescfilmul într-o stare de tihnă și contemplare,nu una de vânătoare de indicii.Revenind, nu faptul că am prevăzut finalulm-a deranjat, ci neglijenţa regizorului îndozarea indiciilor. Și nu numai. Secvenţeprecum cea în care Juliette lovește dinMi-a plăcut și Lea – interpretată cu căldurăde Elsa Zylberstein, o femeie care vrea și sestrăduiește să-și regăsească sora mai maredin copilărie. Și mi-au mai plăcut unelemomente de sensibilitate între Lea și soţulei, fiica vietnameză a acestora, bătrânul puspe șotii, scena dezvăluirii și ploaia de pegeam. Păcat că filmul se subminează singur,că nu reușește să găsească soluţii mai puţinevidente și mai credibile în momentelecheie, că se simte mai degrabă un demersintelectual decât emoţional. Par să fiestângăciile unui regizor neexperimentat (etotuși film de debut).Dacă aș face un calcul matematic adunândpărţile bune și cele rele… rezultatul ar fi un filmmediocru, dar nu unul care să mă împiedice săaștept următorul film al lui Claudel.12 05 ‘09 REVISTĂ DE CULTURĂ CINEMATOGRAFICĂ
eview | portretMayaDerenA FOST SUFLETUL FIECĂREIPETRECERI FURIBUNDE DINANII ’40-’50, EMBLEMA LUMIICOSMOPOLITE NEW-YORKEZEȘI MAMA INDEPENDENŢEIAMERICANE, O FETIŢĂ CIUFULITĂCU BLUZĂ ÎNFLORATĂ, PARCĂPROASPĂT IEȘITĂ DINTR-OPICTURĂ DE MODIGLIANI. ÎNAINTEDE GENERAŢIA BEAT, NIMENI NUERA MAI HIPNOTIZANT ÎN NEWYORK DECÂT MAYA DEREN.de Bianca Oană13
Change language