RĂDULESCU,LĂZĂRESCUȘI PISICÂINELECum nu îi face plăcere să fie numit scenarist profesionist, motivând, pe bună dreptate, că de așa cevanu poate fi vorba decât în cazul unei industrii cinematografice, am să-l numesc pe Răzvan Rădulescu„desenator abil”. Am și argumente! (pe care, spun eu, nici chiar dânsul nu le poate <strong>com</strong>bate; iar dacă poate,atunci îl invit, pentru că oricum nu a răspuns provocării unui interviu).de Roxana Coţovanu60 05 ‘09 REVISTĂ DE CULTURĂ CINEMATOGRAFICĂ
dosar | cineaști româniTrec repede peste prezentarea de rigoare: Răzvan Rădulescu aterminat Facultatea de Limbi Străine și Academia de Muzică dinBucurești; timp de 10 ani a făcut layout de reviste; ca scriitor adebutat în volumul colectiv „Tablou de familie” și a publicat douăromane; colaborează la „Dilema”, „22”, „Cotidianul”, „Time Out”. Ascris împreună cu Cristi Puiu scenariile filmelor „Marfa și banii”,„Moartea domnului Lăzărescu”, „Niki Ardelean, colonel în rezervă”,„Hrană pentru peștii mici”, „Offset”, iar în colaborare cu AlexandruBaciu și Radu Muntean – „Hârtia va fi albastră” și „Boogie”; în rolde consultant în scenariu a fost implicat, mai mult sau mai puţin, înaproape tot ce a ieșit demn de menţionat în ultimii ani – de la „4 luni,3 săptămâni și 2 zile” (Cristian Mungiu), la „Legături bolnăvicioase”(Tudor Giurgiu), la „Călătoria lui Gruber” (Radu Gabrea) sau până lamai noul „Întâlniri încrucișate” (Anca Damian).Mai întâi trebuie să-mi mărturisesc admiraţia pe care o port ideiide scris la „patru mâini”; cum nu înţeleg prea bine cum e posibilașa ceva, nu pot decât să presupun că e vorba, în primul rând, de oafinitate între cei doi colaboratori, apoi de o dragoste imensă pentruproiectul respectiv și, bineînţeles, de o oarecare doză de toleranţă.Colaborarea cu Cristi PuiuCea mai productivă colaborare a sa a fost (până acum), în modcert, cea cu Cristi Puiu. „Marfa și banii” nu numai că a avut primulscenariu de la noi scris în Final Draft, dar filmul a reprezentat unadevărat punct de cotitură în cinemaul autohton prin realismul pecare îl propunea – brut, necosmetizat în vreun fel, dar mai ales prinmaniera minimalistă de a-l surprinde; din acel moment - în 2001se întâmpla - filmul românesc a început să se închege într-o nouădirecţie: una clar ascendentă. „Moartea domnului Lăzărescu” vine4 ani mai târziu, fiind un candidat serios pentru titlul de cel maibun film românesc din toate timpurile; râsetele, stârnite de umorulamărui al replicilor, după ce se potolesc, lasă loc unei tristeţi cumnumai griul realităţii românești poate provoca.Răzvan Rădulescu, un scriitor postmodernEu prefer, în schimb, latura lui Rădulescu care se debarasează atâtde constrângerile pe care le presupune scrierea unui scenariu (adescrie doar ce se vede și ce se aude e limitativ, orice s-ar zice), cât șide registrul strict realist. Pentru cele două romane ale sale, „Viaţa șifaptele lui Ilie Cazane” și „Teodosie cel Mic” (apărute la Polirom), sefolosește de dulcele stil al postmodernismului pentru a-și da frâu liberimaginaţiei; astfel, începe să scoată din pălărie: roșii cu diametrul decincizeci de centimetri, Furnici Verzi și Vinete, pe Pisicîinele Gavril,un Mare Monstruleţ și câte și mai câte. Revenirile în buclă, evadareapersonajelor din poveste în lumea reală și alte intervenţii aleautorului ce influenţează direct desfășurarea acţiunii pot fi, uneori,niște trucuri postmoderniste (arhi)folosite doar de dragul de a avea orezolvare, pentru a salva ceea ce trebuia neapărat salvat. (la fel cumse întâmplă în filme – a se vedea, spre exemplificare, scurt-metrajede la „CineMaIubit” – a căror poantă din final îl face pe spectatoruldezamăgit să exclame „a, stai că se filma de fapt!”). Nu e nicidecumcazul acestor cărţi; iar asta datorită stilului scriitorului, ironic șidetașat, graţie lejerităţii și naturaleţii cu care se mișcă printrepersonajele sale; ca un veritabil postmodern. Romanele lui sunt,altfel, foarte vizuale, foarte filmice. Nu le-aș vedea, totuși, puse pepeliculă tocmai datorită faptului pomenit mai sus: postmodernismulpe hârtie sună grozav (asta dacă reușești să fii așa de fermecător caRădulescu), dar în cinema poate deveni repede clișeistic.Ceea ce are în <strong>com</strong>un scriitorul Rădulescu cu scenaristul Rădulescueste, în primul rând, un simţ ascuţit pentru detalii și o capacitate deinvidiat de a desena literalmente în faţa celui care-i parcurge textulpovestea în întregimea ei (iar aici ajung, în sfârșit, la argumentelepromise). În cadrul unui colocviu despre spaţiul în film, al căruitext e reprodus într-un număr din Secolul 21 dedicat cinemaului,Rădulescu își pune problema următoare: cum poate face ca în minteaunui cititor să apară coerent un spaţiu pe care îl descrie? Ajunge laconcluzia că e necesar să pună lumina doar pe câteva unghiuri, căciminţii receptorului îi e ușor să-și re<strong>com</strong>pună o realitate pornind de lacâteva detalii date de autor. Importantă e, adaug eu, alegerea acelordetalii care trebuie să fie în stare să transporte ideea pe care o areautorul până la receptor, fără să o modifice semnificabil. Rădulescunu procedează așa doar când vine vorba de prezentarea unui decor,ci așa scrie el. Iar dacă reușește să-ţi aducă în faţa ochilor o lumeprecum cea din „Teodosie cel Mic”, înseamnă că o face foarte bine. Mise pare că sunt puţini cei care posedă o asemenea abilitate - de a-ţitrasa în faţa ochilor, din doar câteva linii, orice – de la apartamentullui Lăzărescu, la apartamentul securistului din „Viaţa și faptele...”; înfond, totul poate fi redus la o chestiune de stil. Cred însă că oricinelucrează cu cuvinte din spatele cărora tâșnesc imagini, fie el scenaristsau scriitor, ar trebui să fie la fel de abil.Debutul în calitatede regizorÎn ultima vreme, Răzvan Rădulescu s-a dedicat și mai mult filmului,abordând postura de regizor. După scurtmetrajul „NetworkingFriday” și documentarul „Ciao Bambina” a terminat primullungmetraj alături de Melissa de Raaf – „Felicia, înainte de toate”.„Networking Friday”, sinceră să fiu, nu m-a convins, surprinzător,tocmai la nivelul scenariului; dacă de obicei Rădulescu e „un maestrual momentului fierbinte privit la rece” (așa cum îl numește AndreiGorzo), aici momentul fierbinte e mai mult călâu, intenţia lui fiindde a prezenta o problemă banală ivită într-un cuplu și mai banal.Pe de altă parte, „Felicia, înainte de toate”, pare să aibă o povestepromiţătoare, căreia nu-i lipsesc „momentele fierbinţi”: în fiecarean, Felicia vine din Olanda adoptivă în România pentru a-și vizitapărinţii; în contextul în care pierde avionul cu care trebuia să seîntoarcă și mai petrece 24 de ore în casa părintească, iese la ivealăfaptul că viaţa ei nu e atât de împlinită precum credeau părinţii ei.<strong>Film</strong>ul nu a ieșit încă pe ecrane, eu îl aștept cu nerăbdare.61
Change language