Film Menu #1 - WordPress.com

„The End of The Affair” („Sfârșitul aventurii”) este consideratunul dintre romanele sale catolice. Unii oameni tind să simplificeeticheta aceasta, spunând despre ele că sunt despre Bine și despreRău, eterna dualitate omniprezentă. Dar lucrurile nu sunt atât desimple; nu există întotdeauna un erou și un personaj negativ, Binelesau Răul nu triumfă în final, nu există o cale bună și una rea, nicioastfel de demarcaţie precisă, vizibilă, simplistă nu-și are locul aici.Graham Greene avea mereu în vedere definiţia lui Cehov asuprascopului scriitorului, acela de a descrie viaţa așa cum este și așa cumar trebui să fie. O altă calitate pe care cartea lui Graham Greene oare ţine de o altă definţie dragă scriitorului, cea a lui Ford MadoxFord, referitoare la ce înseamnă simţul poetic: „ nu capacitatea dea aranja armonios cuvintele, ci forţa de a sugera valorile umane.”Graham Greene obișnuia, în calitatea sa de critic de film, săextindă aceste calităţi literare ca cerinţe ale unui alt mediu artistic,cinematograful.Graham Greene - a child of the film ageGraham Greene nu a fost doar un om al cărţilor, ci și al filmului,fiind implicat în câteva din cele mai importante aspecte aleindustriei cinematografice: critic, scenarist, producător, compozitoretc. Scrierile (romane, povestiri) nici unui alt scriitor contemporannu au fost atât de des ecranizate precum cele ale lui Greene; mulţiconsideră scenariile unor filme ca „The Fallen Idol”, „The ThirdMan” și „Brighton Rock” contribuţiile sale cele mai importante. ÎnsăGreene a fost mult mai mult de-atât, el a fost unul dintre cei maibuni critici de film, nu numai al anilor ’30, ci în general.Basil Wright, unul dintre reprezentanţii școlii britanice a filmuluidocumentar, îl numea pe Greene „a child of the film age”. Greenea devenit interesat de cinematograf încă din perioada cândstudia la Oxford, la începutul anilor ’20, citind cu interes revista„Close Up” în care publicau articole cineaști precum Pudovkin șiEisenstein. Manifesta un interes autentic pentru cinematografieși avea cunoștinţe serioase de tehnici cinematografice, faptcare se va reflecta în activitatea sa de scenarist, dar și în cealiterară, cu precădere în ceea ce el numea „divertismentele” sale.Cinematograful era o sursă de inspiraţie, dar avea și o funcţieescapistă: o modalitate prin care Greene putea să uite de travaliulscrierii unui roman. Totodată, el a devenit și o sursă suplimentarăde câștig, fie prin scrierea de cronici de film, fie prin redactareade scenarii (în tradiţia unor scriitori ca William Faulkner sau F.S.Fitzgerald).După ce a lucrat timp de patru ani ca redactor la ziarul „The Times”,unde a publicat diferite eseuri și articole despre film, Greene începesă scrie, din 1935 până în 1941 critici de film în cadrul revistei „TheSpectator”. În 1937, își întrerupe pentru o scurtă perioadă activitateade la „Spectator” și scrie pentru revista „Night and Day”, undepublică în toamna anului 1938 cronica filmului „Wee Wlilie Winkie”care-i va aduce faimosul proces sub acuzaţia de calomnie la adresamicuţei starlete Shirley Temple. În urma procesului, publicaţiaîși încetează activitatea, iar Greene se întoarce în vara lui 1938 laredacţia „The Spectator”. Pe lângă cunoștinţele sale tehnice, aveaidei foarte clare cu privire la ce însemna filmul ca divertismentde calitate și filmul ca artă: el împărţea filmele în „cinema” și„movies”. Prin cel de-al doilea termen, înţelegea filmele comerciale,văzute ca divertisment popular pentru publicul larg: „a mild selfpity,something soothing, something gently amusing”, un fel debalsam călduţ și tonifiant al unei audienţe majoritar burgheze - șideplângea faptul că popularitatea celui mai eficient mediu decomunicare, în loc să fie o virtute, fusese transformată într-unviciu. Greene nu cerea cinematografului să prezinte o felie de viaţăci mai degrabă o reprezentare onestă și poetică a realităţii, princinematograful poetic înţelegând poezie exprimată în imagini, ce arputea să prezinte mai mult din viaţa obișnuită decât așa cum apareea în poveste, în subiect. Dacă directorul de imagine al filmului faceo treabă excelentă, iar montajul este impecabil, acestea nu suntsuficiente pentru a numi filmul poetic. Greene considera că definiţialui Cehov se aplică și cinematografului; datoria filmelor este sădescrie viaţa așa cum este și așa cum ar trebui să fie (acest punct devedere va rămâne nucleul credoului său critic): „The poetic cinemacan be built upon a few very simple ideas, as simple as the ideasbehind the poetic fictions of Conrad: the love of peace, of country, afeeling for fidelity: it doesn’t require a great mind to conceive them,but it does require an imaginative mind to feel them with sufficientpassion.”„Sfârșitul aventurii”,o scriere al cărei stil filmic e indiscutabilÎntorcându-ne la „Sfâșitul aventurii”, se poate spune că romanul luiGreene întrunește condiţiile unui scrieri literare poetice al cărei stilfilmic e indiscutabil. Faptul acesta devine periculos atunci când oadaptare cinematografică a cărţii intră în discuţie. A-ţi propune sătranspui pe ecran uluitorul amalgam de sentimente nu e un lucrudeloc ușor. Cu atât mai mult cu cât, din punct de vedere cel puţinstilistic, cartea pune o mulţime de probleme. Ca majoritatea cărţilorlui Greene, ea pare a fi teribil de filmică: citind, vizualizezi cu atâtaușurinţă personajele, reacţiile și gesturile lor, spaţiile prin care semișcă, încât atunci când lași cartea din mână îţi spui, inevitabil: „Cefilm ar ieși din cartea asta!” și crezi că transpunerea sa pe ecran e otreabă relativ ușoară. Personajele, locaţiile, doza de sex și de religiepar să constituie amestecul perfect care se pretează unei ecranizări.Greene a fost primul care a recunoscut faptul că lucrurile nu staudeloc așa: „When people read my stories they think they wouldmake good films. Then, when they come to do them, they realizethey don’t, so that they are obliged to change them. My books don’tmake good films. Film companies think they will, but they don’t.”Afirmaţia scriitorului este susţinută de filmografia adaptărilor dupăcărţile sale, cu care (doar cu câteva excepţii), de altfel, el nu a avutnimic de-a face. Multe dintre aceste filme sunt eșecuri meschine,doar câteva dintre ele fiind reușite.Pariul devine cu atât mai dificil când ai de-a face cu o carteprecum „Sfâșitul aventurii”: o confesiune scrisă în mare parte dinperspectiva personajului principal. Greene recunoștea el însușiproblemele pe care le ridică adaptarea unui roman de acest fel,27