Film Menu #1 - WordPress.com

excepţia câtorva secvenţe reușite. Una dintre acestea este cea încare Sarah, disperată de faptul că trebuie să renunţe la Maurice, îșiîntreabă soţul (interpretat de Peter Cushing) în ce crede, care estereligia lui, iar Henry îi răspunde puţin încurcat dar senin că, defapt, lucrurile sunt foarte simple, că „One does his best.” Disperarealui Sarah atinge apogeul în acest moment în care ea încearcă săgăsească o scăpare, un motiv de a nu-și ţine promisiunea făcutălui Dumnezeu și apelează la soţul său, căutând în el un sprijin, oconsolare. Acesta însă se dovedește la fel de incapabil ca în oricarealt moment de a intui și întâmpina nevoile soţiei sale; Sarahrealizează că încercarea sa a fost sortită eșecului încă din start șirenunţarea de pe chipul ei denotă faptul că o astfel de încercarenu se va mai repeta. Acest moment nu se regăsește în cartea luiGreene dar este printre puţinele, poate chiar cel mai reușit, în careadevărata natură a relaţiei dintre soţ și soţie iese în sfârșit la iveală.O altă secvenţă reușită, care iarăși nu există în roman, este secvenţaanterioară celei de mai sus: Sarah se refugiază în biserică, la numaicâteva minute după ce bombardamentul aerian a provocat ceeace ea credea a fi moartea lui Bendrix și miraculoasa lui readucerela viaţă. În secvenţa aceasta Deborah Kerr strălucește. Dacă aiîn minte o Deborah Kerr ca Sister Clodagh în „Black Narcissus”,Lygia în „Quo Vadis” sau Anna Leonowens în „The King and I”sau chiar din roluri mai pasionale ca cel din „Heaven Knows, Mrs.Allison”, atunci imaginea ei de femeie virtuoasă trebuie înlocuităcu o interpretare de o altă natură, iar cea mai apropiată ar putea firolul de soţie infidelă din „From Here to Eternity”, dar fără scenede amor pe nisipul fierbinte, ci doar îmbrăţișările și săruturile peascuns. Acestea, dar și atitudinea reţinută caracteristică primelorinterpretări menţionate mai sus și adăugându-le o capacitatede ilustrare a suferinţei și a disperării cum poate doar în „TheInnocents” se regăsește (deși filmul aparţine unui cu totul altregistru), toate acestea adunate cu acel aer de rafinament și eleganţăspecific al actriţei descriu interpretarea lui Deborah Kerr în rolulSarah Miles. Ea reprezintă cel mai notabil aspect al întregului film.Lenore J. Coffee, o femeie adaptândpovestea urii unui bărbatScenariul filmului a fost scris de Lenore J. Coffee – o femeieadaptând povestea urii unui bărbat; asta deja spune ceva. Darînainte de a trage vreo concluzie, ar trebui poate menţionate câtevaaspecte interesante despre activitatea sa de scenaristă care a începutdin perioada filmului mut, când a lucrat, printre alţii, pentru BusterKeaton și Cecile B. DeMille. După o perioadă lungă de scris contraunor sume foarte mici pentru studiourile MGM, Coffee pleacăla Warner Brothers și, în mai puţin de un an, este nominalizatăla Oscar pentru scenariul filmului „Four Daughters”. La apogeulcarierei sale, în anii ’40, Coffee scrie câteva scenarii importantepentru Warner Bros. majoritatea având-o ca protagonistă pe BetteDavis. Lenore J. Coffee a scris ceea ce este cunoscut sub numelede „women’s pictures”, adaptări după romane sau povestiri dar șiscenarii originale, fie că erau drame sentimentale, romanţe ușoare,musical-uri, comedii sau lucruri mai serioase precum cele douăfilm noir, primul, din 1949, având-o pe Bette Davis în rolul principaliar celălalt, din ’52, pe rivala acesteia, Joan Crawford. Astfel, nue de mirare că adaptarea lui Lenore J. Coffee se concentrează pepersonajul feminin și pe semnificaţiile transformărilor prin careacesta trece. Ca temă dominantă a filmului avem acum dualitateaiubirea divină – iubirea umană, iubirea spirituală și pofta trupească;chiar și o femeie atât de păcătoasă și egocentrică precum SarahMiles se poate răscumpăra prin iubire. Intensitatea, totalitatea cucare ea îl iubește pe Maurice o face să sfideze destinul, o aduce faţăîn faţă cu Dumnezeu. Ura pe care iniţial o simte faţă de divinitate setransformă treptat în iubire, iar Sarah își împlinește destinul chiar„HUMAN NATUREDEMANDSHUMILIATION, THEIGNOBLE PAIN ANDTHE GROTESQUE TEAR:THE MADHOUSE FORMALVOLIO”și după moartea sa. Un scenariu tipic hollywoodian dar cu suficientde mult bun simţ și suficientă creativitate încât să poată fi tradus,în interpretarea unei actriţe potrivite, într-un film acceptabil.Sentimentalismul și simplificările operate asupra scenariului pot fiiertate, ce nu pot să-i iert însă filmului este falsificarea interesuluireal al lui Maurice Bendrix pentru Henry Miles, falsificare prezentăîn primele minute ale filmului: un patriotism ieftin și specificamerican ia locul cinismului pe care Bendrix îl manifestă faţă deHenry și ceea ce reprezintă acesta: „I had become interested inanother group fighting the battle for England’s survival, the man onthe home front, the civil servant.” Poate că nu aș fi avut dubii asupradozei de ironie subtilă a acestor replici dacă ele nu ar fi fost spuse devocea lui Van Johnson, actorul care interpretează rolul lui MauriceBendrix și care este atât de puţin Bendrix încât putea să joace foartebine oricare alt rol, mai puţin pe acesta. Tonul de voioșie (care arfi perfect motivat dacă ai fi într-un film în care joci alături de GeneKelly și Cyd Charisse și, întâmplător, filmul se numește „Brigadoon”iar regizorul tău este nimeni altul decât Vincente Minelli) cu care dl.Johnson ne povestește despre Londra aflată în război, despre braviifuncţionari englezi și lupta lor din spatele birourilor te face imediatsă te gândești la un film de propagandă a serviciului militar; ironiabănuită anterior e cu siguranţă inexistentă. Mă întreb totuși a cui evina: era scenariul cu adevărat inetenţionat așa? E vina actorului?E vina regizorului? Răspunsul la cea dintâi întrebare mă tem că nuam cum să-l aflu. În schimb, pentru celelalte două există un singurrăspuns. De vină e Dmytryk pentru că a distribuit în rolul celui maiimportant din cele trei personaje pe cel mai puţin potrivit actor. Dar29