Film Menu #1 - WordPress.com

societăţii asupra individului: personajele sale reacţionează împotrivaunor norme prestabilite și luptă împotriva lor. Mai târziu, spresfârșitul carierei, se dedică complet rolului educativ al cinema-ului șiregizează o serie de filme istorice pentru televiziune. Iréne (IngridBergman), personajul principal din „Europa 51”, este o mamă al căreifiu s-a sinucis. Femeia își găsește alinare în ajutorul pe care îl oferă,necondiţionat, săracilor. Revelaţia ei este aceea că există doar prinbinele pe care îl face oamenilor, lucru pe care clasa socială căreiaîi aparţine nu îl poate înţelege și o închide într-un spital psihiatric,motivul fiind comportamentul ei sfânt.„La macchina ammazzacattivi” și „Dov’è la libertà?”Deși i se reproșează că își pierde stilul odată cu „renunţarea” laneorealism, stilul distinct al lui Roberto Rossellini poate fi regăsitîn oricare dintre filmele sale prin ideile pe care le transmite, prinsubiectele care îl interesează. Două dintre filmele „condamnate”sunt „La macchina ammazzacattivi” și „Dov’è la libertà?”, comediiamare, care beneficiază de un registru stilistic mai deosebit. Nici unuldintre filmele anterioare făcute de Rossellini nu anunţau o asemeneaschimbare. „Il generale della Rovere” este un alt film semnat RobertoRossellini, cu accente comice clare, care însă nu se păstrează și încea de-a doua parte a filmului. Printre ideile exprimate se numărăfaptul că masca pe care o afișăm celor din jurul nostru ajunge să neguverneze viaţa, că ceea ce pretindem a fi ne transformă și nu invers șică aceasta poate duce chiar la deznodăminte tragice.„La macchina ammazzacattivi”, adaptare după comedia dell’arte, filmatăîn perioada imediat următoare trilogiei antifasciste, a fost primită prostde critica italiană. Rossellini amestecă elementele sale de documentarcu o hiper-stilizare intenţionată, creând un film cu o imagine aparentdiferită. Naratorul spune de la început că este vorba de ficţiune și deciimposibil de a se confunda cu realitatea. Convenţia este afirmată, iarspectatorului nu-i rămâne decât să accepte sau nu jocul. În faţa ecranului,o mână enormă așază macheta orașului în care se va petrece acţiuneași vocea anunţă „scena”, apoi personajele; ne invită să ne amuzăm deaceastă comedie cu oameni plângăcioși, hoţi și intriganţi, buni sau răi,dar care până în final demonstrează că sunt la fel. Mâna înfricoșătoare neplimbă peste câteva dissolve-uri și ne duce în „realitate” unde un cuplude americani ne va plimba până în orășelul în cauză.Fotograful Celestino descoperă că dacă pune fotografia cuiva în faţacamerei și îl re-imortalizează, persoana respectivă moare – exact înpoziţia în care fusese imortalizat. Supărat și dezamăgit de răutateaconsătenilor săi, hotărăște să facă dreptate și ordine în numeleSfântului Andrei, patronul orașului. Dar nu reușește decât să creezehaos. Pretenţiile și aroganţa lui sunt neîntemeiate, el însuși lăsându-seantrenat într-un joc blasfemitor de-a Dumnezeu: își asumă dreptul dea omorî pe cei pe care nu îi consideră suficient de corecţi, deși criteriulsău de selecţie este mult prea subiectiv. Răul și binele sunt ușor deconfundat, iar noi, oamenii, suntem atât de asemănători încât nu neputem permite dreptul asupra vieţii.Chiar dacă există elementele fantastice și filmul este o convenţieanunţată de narator, „La macchina” se integrează în stilul luiRossellini prin mai multe trăsături caracteristice. Decorurile reale șievenimentele pe care le arată se petrec în realitate: serbarea SfântuluiAndrei și binecuvântarea bărcilor. Actorii sunt neprofesioniști,acceptând rolurile pentru banii de care aveau nevoie. Religia șinormele creștine se regăsesc în toate filmele lui Rossellini, inclusivaici: omul nu își face dreptate singur și nu are dreptul de a judecape alţii. Caricaturizarea moravilor nu face oare parte din latura luieducativă pe care o va dezvolta în ultimii ani ai carierei prin seriade filme pentru televiziune? Este și o afirmaţie despre caracterulînșelător al aparatului de filmat; ceea ce înregistrează camera estepasibil de orice interpretare din partea celui care privește.„O declaraţie a distanţării faţă de neorealismși de regulile sale rigide”În condiţiile în care Rossellini era acuzat de critica italiană pentru căar fi trădat principiile primelor sale filme, această comedie poate fiinterpretată și ca o declaraţie a distanţării faţă de neorealism și de regulilesale rigide. Fotograful acuzator poate reprezenta poziţia celor ce susţin căcinema-ul trebuie să înfăţișeze strict realitatea și să exprime adevărurileistorice, politice sau sociale. Rossellini analizează prin „La macchinaammazzacattivi” cât de obiectiv este ochiul celui care surprinde viaţa, darși cum se distorsionează mesajul prin filtrul spectatorului.După acest film începe perioada filmelor cu Ingrid Bergman, caredevine și soţia sa. Acestea sunt marcate de probleme conjugale, dediferenţele de percepţie asupra vieţii dintre parteneri, de zbuciumulei de a-și descoperi identitatea și de a se desprinde de o relaţie careo sufocă. Sunt drame puternice, întotdeauna despre o femeie careîși caută, pentru a regăsi în finalul filmului, înţelegerea asupra vieţii.În contextul acestor filme, Rossellini face comedia cinică „Dov’e laliberta” în care ne reîntâlnim cu umorul său satiric din „La macchina”,cu aceeași privire indulgentă, dar mustrătoare asupra personalităţiiușuratice a omului. Filmul nu a fost turnat în întregime de Rossellini,secvenţa din final fiind regizată de Federico Fellini.„Dov’è la libertà?” este o tragi-comedie despre un bărbat, SalvatoreLojacono, care la începutul anilor ’30 și-a omorît prietenul careîncercase să-i violeze soţia. Douăzeci și doi de ani mai tîrziu esteeliberat într-o societate schimbată de istoria la care el nu a participat.Filmul arată Italia după cel de-Al Doilea Război Mondial prin ochiiunui bărbat care nu a cunoscut ororile acelor ani și a rămas, chiardacă în închisoare, inocent; o viziune pesimistă, dar perfect reală,asupra modului în care războiul și suferinţa ne modifică activându-nemecanismele meschinăriei și ale mizantropiei.Bărbatul nu mai găsește clădirile acolo unde le știa, obiceiurile s-auschimbat, oamenii au devenit nervoși, irascibili, lipsiţi de răbdare –secvenţa în care Salvatore duce o tânără la film, iar galanteria lui nueste înţeleasă de ceilalţi, deranjează și provoacă reacţii violente. Esteincapabil de a se integra într-o societate în care nu i se dă o șansă: arenevoie de domiciliu pentru a fi în libertate, are nevoie de bani pentruchirie, dar nimeni nu dorește să fie bărbierit de un asasin. Ajunge,din nevoie, la familia sa, unde descoperă că aceștia au furat avereaunor evrei deportaţi în Auschwitz, iar soţia sa nu era nici pe departe osfântă. Dezamăgirea pe care o simte îl face să își dorească liniștea vieţiidin închisoare și să încerce să invadeze înapoi.Salvatore este un bărbat impulsiv și condus de iubirea pe care o poartăapropiaţilor săi pe care dorește să îi protejeze mai presus de orice.Inocent, îi face o favoare unui prieten pentru ca apoi să descopere că afost păcălit și a schimbat bani falși. Dorinţa și nevoia sa de a-și protejarudele este evidentă atunci când moșternitorul evreu își susţinepretenţiile de retrocedare, iar Salvatore, în naivitatea sa, nu înţelegeimediat cine este adevărata victimă. Dar treptat descoperă că lumea încare s-a întors și-a pierdut puritatea. Asemănarea acestui personaj cuIrene (Ingrid Bergman în „Europa 51”) este izbitoare, cele două filmeavând aceeași temă pe care „Francesco, giullare di Dio” i-a inspirat-olui Rossellini. Irene se redescoperă dedicându-se celor neajutoraţi, iarSalvatore își dă seama că ceilalţi – din societatea pe care nu o cunoaște– nu știu să primească ajutorul necondiţionat și sincer. Îi rămâneo singură soluţie: să se întoarcă la închisoare, unde, ne povestise laînceptul filmului, își asumase rolul de protector al colegilor săi.„Dov’è la libertà?” este de asemenea și un discurs despre libertate catrăire, ca sentiment de siguranţă; fericirea și liniștea pe care Salvatorele simte în închisoare pentru că poate să ofere ceva oamenilor, iaraceștia, la rândul lor, pot să primească. Libertatea nu este un bunmaterial sau un concept ce poate fi definit de spaţiul fizic în care neaflăm, ci este o stare de mulţumire și de împăcare cu sinele.37