Film Menu #1 - WordPress.com

unor aspecte, cele cu precădere religioase: Smythe și preotulCrompton au devenit un singur personaj - Father Richard Smytheși pentru că nu mai există Smythe, cel din carte, pata de pe obrazulacestuia i-a revenit băiatului lui Parkis.Ralph Fiennes, reţinut, dar înacelași timp fierbând de emoţieîn rolul lui Maurice BendrixRegizorul are însă o bună intuiţie a castingului. Ralph Fiennes esteMaurice Bendrix, Julianne Moore este Sarah Miles, iar pentru rolullui Henry Miles, Jordan nu avea cum sa aleagă pe altcineva decâtpe extraordinarul Stephen Rea (an old aquaintance of his, if onemight say so). De asemeni, Ian Hart în rolul detectivului Parkis esteo alegere foarte bună. Singura obiecţie pe care o am este alegerea sade a topi personajele lui Smythe și pe cel al preotului pentru a facedin ele doar unul, interpretat de Jason Isaacs, actor ale cărui calităţinu le pun la îndoială, dar al cărui chip îmi este profund antipatic.Secvenţa din finalul filmului, în care Bendrix își varsă toţi nervii șiCUPLUL FIENNES –MOORE FUNCŢIONEAZĂFOARTE BINE PE ECRAN,AU CHIMIA NECESARĂPENTRU A FACECREDIBILĂ POVESTEALOR DE IUBIREamarul pe preot, este una dintre cele mai reușite din film și ar puteascuza decizia lui Jordan.Ralph Fiennes este atât de desăvârșit englez în rolul lui Bendrix:reţinut, dar în același timp fierbând de emoţie. Fiennes realizeazăo interpretare realistă, făcându-și personajul să fie consumat degelozie, fără a fi însă isteric sau patetic. Cinismul și maliţiozitatealui ţin mai mult de înfăţișarea sa, de felul în care li se adreseazăcelorlalţi decât de adresarea unor cuvinte cu acest scop. Regăsireaiubirii îl transformă; e capabil de compasiune, chiar dacă acestfapt e mascat în spatele unui interes pur personal. În sens invers,Stephen Rea reușește să aducă personajului său patetismul și aerulde neajutorare de care rolul are nevoie pentru a fi complet, fărăa pierde simpatia publicului. Moartea lui Sarah îi aduce pe ceidoi bărbăţi împreună. Henry îi propune lui Bendrix să se mute încasa lui și a lui Sarah. Nu mai sunt rivali, au pierdut tot ce era depierdut, iar acum tot ce pot face este să se sprijine unul pe celălalt.Secvenţa dinspre finalul filmului, când Henry pare a dormi în patulsău și Bendrix intră și îi lasă lângă pat o farfurie cu biscuiţi și unpahar cu lapte, reprezintă adevărul trist al naturii fiinţelor umane:fiecare din cei trei e o victimă și meritul filmului constă în faptul căîi urmărește și lasă spectatorul să descopere acest fapt și să simtăcompasiune pentru fiecare dintre ei indiferent de cât de mult răusau bine au provocat.Sarah Miles a lui Julianne Moore edominată de personajul lui BendrixJulianne Moore aduce un plus de fragilitate, de vulnerabilitatepersonajului său, pe care îl interpretează cu pasiune. În comparaţiecu interpretarea lui Deborah Kerr, care câștiga prin aerul hotărât alactriţei, Sarah Miles a lui Julianne Moore pare mult mai pierdută,mai dominată de personajul lui Bendrix, centrul ei de gravitaţiependulează cumva mereu în afara ei. Tenul său alb și capacitateaei de dăruire o fac să fie victima perfectă a iubirii trupești, dar și acelei divine.Cuplul Fiennes – Moore funcţionează foarte bine pe ecran, auchimia necesară pentru a face credibilă povestea lor de iubire, fărăexagerări ale sentimentelor.„The War Was the Greatest Pimp Of All”Unul din meritele lui Jordan constă în faptul că a avut înţelepciuneade a înţelege semnificaţia fundamentală a scenei cu farfuria deceapă, păstrând-o și dându-i astfel rolul atât de cuvenit în cadrulpoveștii: scena este desăvârșită, ea reprezintă momentul-cheie alîntregului film. Un altul ar fi acela de a-l aduce pe Michael Nyman încalitate de compozitor al temei muzicale a filmului: chiar înainte caimaginile filmului să înceapă a se derula, muzica lui Nyman reușeșteexcelent să introducă tristeţea și amărăciunea întâmplărilor ce vorurma. De asemenea, Jordan strecoară în scenariu o replică originalăcu referire la rolul pe care războiul l-a jucat în povestea celor treipersonaje. Bendrix îi spune lui Henry: „The war was the greatest,the greatest pimp of all”. Războiul fusese complicele amanţilor, ledădea posibilitatea să petreacă mai mult timp împreună, ţinându-lpe Henry ocupat cu pensiile văduvelor și alte afaceri de război(această unică replică face o diferenţă clară între felul în care esteprivit războiul în adaptarea din 1955 și în cea din 1999; în cea dintâi,războiul nu poate fi complicele amanţilor căci așa ceva nu s-arcuveni să fie spus pe ecran; războiul se duce împotriva unei naţiuniinvadatoare și el nu poate avea altă funcţie decât aceasta).Roger Pratt, directorul de imagine al filmului face ca imaginea șiatmosfera filmului să capete exact tonalităţile de care are nevoie.Filmul se încheie cu aceeași rugăminte pe care Bendrix o face înpaginile cărţii. Spre deosebire de adaptarea din ’55, în care Sarah și,implicit, Dumnezeu, sunt cei care câștigă, aici Bendrix nu cere timp,ci vrea să fie lăsat în pace pentru totdeauna.Filmul lui Jordan nu este doar povestea lui Sarah Miles, așa cums-a întâmplat, până la urmă în mod fericit, cu adaptarea din 1955. Elîncearcă să păstreze un echilibru între cele trei personaje, lucru caree foarte greu de realizat: uneori ai impresia că regizorul insistă preamult pe aspectul pasional dintre Bendrix și Sarah. Pe de altă parte,cel mai mult câștigă relaţia dintre Henry și Bendrix. Însă pe undevaam senzaţia că au cam pierdut-o pe Sarah.31