Film Menu #1 - WordPress.com

Mungiu este eficient cu subiectele și poveștile mohorâte. Într-atâtde eficient încât cu „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile” aduce Palme d’Or– ul în România și provoacă o adevărată isterie în rândul criticilor șispectatorilor din întreaga lume. Nu vreau să spun prin asta că „432” aluat premiu pentru urâţenia sa, deși e și asta o performanţă notabilăa filmului. Dar subiectul ales – un avort, epoca ceaușistă, societatea șipersonajele s-au constituit într-o lume al cărei ritm Mungiu îl simte,a cărei logică o intuiește și a cărei evoluţie știe cum să o urmăreascăpentru a face un film puternic și bun. Pentru generaţiile care au trăitpovești similare, care au simţit presiunile acelor timpuri, „432” a fostterapie curată. Iar pentru restul e o poveste care atacă intelectul,sufletul, nervii, stomacul, ficatul etc. Am citit că s-a leșinat, s-a ieșitdin sală, s-a plâns sau s-a aplaudat minute întregi în multe săli decinema.„Mungiu este un excelentcreator de atmosfere”Afirmând că Mungiu scoate ce e mai bun din astfel de subiecte, numă bazez doar pe „4 luni..” Scurtmetrajele lui, precum și „Occident” -lungmetrajul de debut, aveau în ele germenii unor lumi similare.„Zapping” e o povestioară despre un om care se transformă întelecomandă din cauză că abuza de serviciile TV și schimbă prea descanalele. Sună a poantă absurdă. Dar cadrele înguste, întunecate,muzica dramatică, situaţiile în care sunt puse personajele deviningredientele unui filmuleţ grotesc, a unei comedii negre care îţi lasăo senzaţie nedefinită de disconfort.Mungiu este un excelent creator de atmosfere. Se simte asta în toatefilmele sale. Jonglează cu ele, comunică prin ele și le face să lucrezeîmpreună. În „Corul pompierilor” acţiunea se desfășoară în maimulte camere ale aceluiași conac, cu ocazia unei înmormântări. Șifiecare cameră are propriul suflu, propria atmosferă atât de puternicconturată încât capătă senzorialitate. De altfel, forţa filmelor salemi se pare că rezidă în caracterul acaparator al acestor atmosfere.Pornind de la situaţii de viaţă normale sau recognoscibile, cu care nesimţim confortabil, Mungiu adaugă treptat detalii, situaţii mărunte,replici–refren (ex. ”Partea bună cu Politehnica e că nu trebuie să teduci la ţară” – replică din „432” spusă iniţial de Bebe și apoi reluatăde unul dintre invitaţii de la petrecerea părinţilor lui Adi, prietenulOtiliei). Tensiunea se construiește fără să-ţi dai seama: elementeleși situaţiile alese devin treptat tot mai puternice, cu o capacitate deevocare și sugerare crescută de la o secvenţă la alta. De pildă, clișeulde epocă - despre avantajele de a urma Politehnica - s-a îmbogăţitde la prima sa rostire până la a doua cu semnificaţii noi. Poate că nicinu realizezi unde ai mai auzit replica aia când e rostită la cină, dar îţisporește starea de neplăcere pe care filmul „4 luni, 3 săptămâni și 2zile” o cultivă cu măiestrie.„La sfârșitul filmelor sale îmi dau seamacă nu vreau să le revăd”Mai mult decât atât, uneori Mungiu se lasă furat de propria voluptatede a surprinde detalii sordide și momente jenante; uneori amsentimentul ciudat, uitându-mă la filmele sale, că asist la un soi dedesfătare a regizorului care nu doar contemplă urâtul, ci își bagămâinile în el ca într-un aluat dospit.Iar această propensiune a lui Cristian Mungiu pentru întunecimi,pentru momente apăsătoare, jenante, dificile devine și mai evidentăîn secvenţele din filmele sale care ar trebui să fie frumoase, candide,luminoase. Într-un fel, parcă îi scapă de sub control atunci cândreușesc să nu fie clișee. În episodul „Curcanii nu zboară” din „Obiectepierdute” – o colecţie de scurtmetraje realizate de regizori dinEuropa de Est – e această fată, Tatiana, care trebuie să-și sacrificeprietenul – un curcan, pentru a-l da mită doctorului ce o trateazăpe mama sa. Filmul mi se pare valoros prin secvenţa în care Tatianascapă plasele cu lapte și alimente pe culoarul spitalului, în faţadoctorului și personalului spitalicesc. E atât de bine pregătit acelmoment prin secvenţele anterioare în care tatăl și prietenul Tatianeio învaţă cum să dea mită și totodată e atât de bine speculată o situaţiefamiliară publicului românesc, încât ţise chircește stomacul de jenă, ai o reacţieaproape fizică de repulsie și milă privindlaptele, ouăle, curcanul tăiat, la picioareleasistentei iritate de neîndemânarea fetei.Dar în rest filmul e mediocru. Pierde înmomentele în care ar trebui să fie frumossau cald. Secvenţa în care Tatiana încearcăsă ascundă curcanul în pădure, în careîncearcă să-l determine să facă trucuriîn faţa prietenului ei sau finalul în carecurcanul apare în faţa casei poporului și seoprește să contemple o gaură în asfalt și uncapac de canalizare… sunt neconvingătoare,lipsite de substanţă și jenante, dar într-un altfel decât cel specificat mai sus.Cu „Occident” experienţa a fost similară.La sfârșitul filmului mi-am dat seama că nuvreau să-l revăd. De altfel, cu fiecare filmal lui Mungiu ajung la același rezultat postvizionare.În „Occident” ceva e prea mult. Cași în „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile”, Mungiulucrează foarte mult cu detalii tipice societăţii pe care o descrie, darși cu o serie de coincidenţe care de data asta par șmechere și doaratât. Nu au nici un rol în desfășurarea poveștii decât poate, cel mult,să speculeze ideea de soartă care le aranjează pe toate. Iar asta eplictisitor.Una peste alta, Mungiu e un regizor greu de plăcut prin filmele saledar talentat, eficient și… românesc. Citeam mai demult că există ungen de turism care se practică și în România: al contemplării urâtului.Cu alte cuvinte, sunt oameni din ţări străine care vin în ţărilepostcomuniste pentru urâţenia exotică a orașelor infestate de blocuri,mizerii, personaje și situaţii grotești. Și mă gândeam că filmele luiMungiu ar fi tocmai bune pentru o strategie de atragere și sprijinire aacestui gen de turiști.67