Film Menu #1 - WordPress.com

truc al poveștii întortocheate, extrem de interesante și epuizante înacelași timp pentru anchetator, care se vede nevoit a se multiplica,înlocuindu-se cu alţi și alţi anchetatori, într-un război al ficţiuniicondus cu dibăcie de maestrul din strada Mântuleasa. Amintirile seamestecă din nou cu invenţiile, arma ficţiunii lasă urme adânci înconștiinţa anchetatorilor din ce în ce mai neliniștiţi de cele auzite, darși ricoșează necruţător în omul torturat, ajuns să nu mai poată distingenici el fabulatorul, realitatea de iluzie, visul de fapt. Personajul principal(interpretat cu măiestrie de Ștefan Iordache), profesor de violoncel, senumește simbolic Adam, un intelectual mistuit de una din întrebărileuniversale în permanentă dezbatere: dacă Dumnezeu ne-a creat dupăchipul și asemănarea sa, adică întru bine, de unde provine răul din om?Filmul nu-și propune să răspundă la această întrebare, ci să o readucăîn prim plan, în contextul specific al istoriei recente a României—ocameră de tortură pentru mulţi astfel de adami, în mod aberantplătitori ai preţului cunoașterii în faţa unei autorităţi impostoare.Un strop de realismîntr-o mare de ficţiuneEvadez din retrospectiva filmelor în care ficţiunea se împletește maimult sau mai puţin cu realitatea pentru a vorbi despre două filme încheie realistă, portretizări ale unor momente de intensitate maximădin România secolului XIX: „Tănase Scatiu” – 1976 și „Dreptate înlanţuri” – 1983. Ambele au ca fond lupta dintre ţărani – talpa ţăriiși boieri, surprinsă în cele mai fine detalii. Interesant este că toatepersonajele, indiferent de tabăra din care fac parte, intră în conflictși acţionează în numele dreptăţii, până se ajunge la pierderea și apoila redefinirea sensului acestui concept. Dreptatea nu e una singură,ea variază în funcţie de perspectiva fiecărui om; fiecare cu dreptatealui—ne luminează haiducul Pantelimon către finalul filmului „Dreptateîn lanţuri”. Dreptatea nu este neapărat lumină, sub soarele libertăţiitrăind și huzurind criminali; dreptatea poate musti și în întuneric, înbeciurile închisorii, înlănţuită, așteptându-și calmă vremea; Un joc deumbre și lumini însoţește stilistic această demonstraţie a unghiuluisubiectiv al personajelor și a ciocnirilor provocate de către acestea, înambele filme.Tănase Sotirescu, poreclit Scatiu, după denumirea păsării cântătoare,viu colorate, simbol al belșugului dar și al răbdării în tradiţia populară,este fiu de vătaf, îmbogăţit graţie flerului său de afacerist, dar și apragmatismului de administrator de moșii, preluate de la boieri scăpătaţi.Acesta este planul său de viaţă, îmbogăţirea pe seama altora, atât ca scopîn sine cât și ca prilej de răzbunare pentru lipsurile îndurate ca fiu deservitor. Treptat, treptat observăm cum pasiunea cu care acumuleazăstatut (material și politic) îl face mult mai fioros decât boierul original(portretizat de blajinul Dinu Murguleţ), care dacă nu este cel multsatisfăcut de belșugul pe care îl posedă ca de ordinea firească a lucrurilor(Partea I a filmului „Tănase Scatiu”, adaptarea după romanul „Viaţa laţară” de Duiliu Zamfirescu), este în plină ruină, disperat, neputinciosși blazat, gata pentru orice compromis (Partea a II-a, adaptare dupăromanul „Tănase Scatiu”, de același autor). Per ansamblu, nu se simteunitatea între cele două părţi, dar mulţumită prestaţiei lui VictorRebengiuc în rolul lui Tănase Scatiu suntem în permanenţă atenţi lapersonajul lui, care în prima parte plutește numai ca o umbră deasupraînsoritelor moșii ale Comăneștilor și Ciulniţeilor, care își întăresc alianţaprintr-o nuntă; așteptăm, odată cu răbdătorul luciferic, detașaţi deviaţa idilică sub soarele de ţară, ca în partea a doua a filmului umbrasă invadeze totul. Atât la nivel faptic, eroul recurgând la metode din ceîn ce mai obscure pentru a acumula și păstra învestirile, cât și la nivelstilistic, toate cadrele prezintă o întunecare pregnantă, fie că sunt deexterior, fie de interior. Decisiv este începutul—vinderea Tincuţei ca peultimul obiect de preţ al casei boierului Murguleţ, ca soţie și dreaptărăscumpărare a datoriilor în faţa deputatului și proprietarului de moșiiTănase Sotirescu, acţiune înfăptuită în beznă, la ora cea mai întunecată,înainte de mijirea zorilor.Corupţia puterii juridice apare din nou înfăţișată de Dan Piţa,via Duiliu Zamfirescu, via scenaristului Mihnea Gheorghiu, prinimaginarea ospăţului epic oferit de Tănase Scatiu judecătorului șiînalţilor magistraţi veniţi să investigheze „obiectiv”, la faţa locului,plângerile ţăranilor înfometaţi și asupriţi. Scena lui Tănase, ajunspe culmile fericirii în urma confirmării propriei credinţe în putereaabsolută a banului, când acesta dansează desculţ și le lipește lăutarilorcâte o bancnotă sau două pe frunte, ne provoacă indubitabil orecunoaștere, un déjà-vu. Aceasta este una din tezele regizorului, ceamai puternică în opinia mea, și anume aceea că rolul povestitoruluieste de a re-crea în faţa spectatorului imagini „deja văzute aiurea: însomn, în vise, coșmaruri sau în cărţile citite, picturile admirate, muzicaascultată aievea sau emisunile TV și în ultimă instanţă în familie șistradă.” (Dan Piţa, „Confesiuni cinematografice”, Editura FundaţieiPRO, București, 2005, p. 73) Nu cred că e nevoie să ne întrebam undeoare și în ce împrejurări am mai văzut comportamentul lui Scatiu...În ceea ce privește limbajul filmului, născut din cel al romanelor vechide mai bine de un secol, acesta a fost pe alocuri păstrat arhaic, pealocuri modernizat de scenarist, regizor și protagonist. Dialogurileromanţioase și datate, pline de exprimări metaforice și oftări exaltate,între cele două cupluri de îndrăgostiţi romantici Matei-Sașa (ParteaI) și Mihai-Tincuţa (Partea a II-a) intră în contrast cu beneficulexemplu al relaţiei adulterine între Tănase și Aglaia, cuplul pragmaticmaterialistmatur, de o simplitate sănătoasă.În filmul „Dreptate în lanţuri”, legendarul haiduc Pantelimon (OvidiuIuliu Moldovan), un fel de Robin Hood mioritic, închis și judecatpentru o serie de fărădelegi printre care instigarea ţăranilor la răscoalăși deposedarea boierilor de bunuri în scopul dotării ţăranilor, evadeazădin închisoare, însoţit de Ion Radu (Petre Nicolae) și un dezertorcam șui – Năstase (impecabil jucat de Claudiu Bleonţ). Oarecumimpresionată de noul déjà-vu, îmi rechem în minte două filmeamericane cu evadaţi, mai exact cu câte trei evadaţi: „O Brother WhereArt Thou?” (al fraţilor Coen) și „Down By Low”(al lui Jim Jarmusch)—trebuie ca premiza seriozităţii mistice și înţepenite a acestui film săse rupă la un moment dat! Între timp aștept, observ, admir imaginea(Vlad Păunescu) și din nou jocul clar-obscur și mai stilizat în albnegrude această dată. Și iată că așteptarea (nu foarte îndelungată, ţinsă precizez) mi-a fost răsplătită cu revigorantul episod al jafului dinpoieniţă. Desfășurat ca o ședinţă foto la iarbă verde, delicios orchestratpe muzică de vals și condus de misterioasa domnișoară guvernantă,cel mai probabil plictisită de viaţa burgheză, jaful sau mai degrabăpredarea bunurilor întru redistribuirea lor, se soldează cu recrutarea îngrupul haiducesc a mai sus menţionatei prezenţe feminine. HaiduculPantelimon, neînarmat și puţin jenat de cooperarea fără cea mai micăurmă de revoltă din partea grupului de burghezi, îi explică preotuluiprezent și el la picnic, logica desfășurării „jafului” care l-a lăsat și peacesta perplex: numai cine nu a muncit pentru lucrurile pe care leare se desparte ușor de ele. Boierii rămân tablou sub praful ridicatde căruţa haiducească și nu dau impresia că se vor dezmetici curând.Spectatorul însă trebuie să o facă, pentru a ţine pasul cu ritmul alertsusţinut în care se desfășoară evenimentele.După o scurtă perioadă de întreprinderi reușite, grupul haiducilor sedestramă, inevitabil, fiecare membru părăsindu-l în ordinea inversăintrării: întâi fata și, odată cu ea, spiritul ludic al găștii, apoi Năstase,copleșit de gânduri, se spânzură, și, în cele din urmă, Ion Radu, Iudalui Pantelimon—și tactica finală folosită de ingenioșii urmăritori aiameninţătorului haiduc.Nu pot să ignor ironia cu care este descrisă ierarhia sistemuluide trădători în schimbul garanţiei scrise a propriei libertăţi șiînșelăciunea care survine imediat, tocmai la adăpostul naivităţii49