Film Menu #1 - WordPress.com

cele patru adaptate („Fefeleaga”, „La o nuntă”, „Mârza/Vâlva băilor”,„Lada”) și citiţi-o în paralel cu vizionarea părţii corespunzătoare,eponim denumite. Veţi avea cel puţin o surpriză plăcută; poate chiaro revelaţie în ceea ce privește un autor pe care suntem obișnuiţi să-lignorăm în școală din varii motive și, de ce nu, încă și mai importantpentru noi, studenţii de film, în ceea ce privește tehnica scriituriiscenariului de film.Pădurea—simulacru magicUltimul film pe care îl comentez, dar în niciun caz final de listă înfilmografia lui Dan Piţa, este „Concurs” – 1982, film de autor (regizorulfiind și scenarist), care nu poate fi savurat pe deplin fără vizionareaîn prealabil a colaborărilor Piţa-Veroiu despre care am vorbit însecţiunea precedentă. Dan Piţa citează din „Nunta de piatră” și „Duhulaurului”, redistribuind nefastul cal alb și apelând la două dintreimaginile laitmotiv folosite anterior: oglinda apei din care se alegeaaurul și cariera însăși, părăsită de această dată.S-a spus în critica vremii că filmul „Concurs” a fost realizat în stilulcurentului artisic și literar ce poartă denumirea de realism magic—alăturare oximoronică, dar al cărei sens, prin simpla forţă a sugestieisemantice reunite a celor doi termeni, răzbate halucinant de clar:realismul împletit cu elemente fantastice și onirice, perfect integrateîn universul prezentat. Regizorul mărturisește ani după aceea, încartea sa, intitulată „Confesiuni cinematografice”, din care am citatmai sus și pe care o recomand ca ghid în orientarea prin universul săucinematografic, că această încadrare, deși măgulitoare, nu se muleazăîntocmai pe intenţia peliculei: satira la adresa unui segment dinierarhia înaltă a societăţii politice românești din anii 1975-1980.Nu știu și nu mă interesează cine erau capetele politice menitepastișei din „Concurs”; pentru mine, acest film are înţeles la nivel deBig Brother, o realitate distopică, ale cărei componente –personaje șiunică locaţie— sunt în permanenţă monitorizate de un ochi nevăzut,dar atoate văzător, care înregistrează tot până la cel mai fin detaliu.Puștiul—personaj capcană, cum îl denumește creatorul său, estepretextul experimentului de tip Big Brother asupra unui grup desindicaliști ieșiţi la o acţiune de orientare turistică într-o pădure lamarginea orașului. Calitatea sa de străin, introdus cu forţa într-unuldin grupurile ce participă la concurs, obturează percepţia membrilorîn ceea ce privește extraordinarele sale capacităţi fizice și de orientare.Grupul, suferind de mania persecuţiei, oscilează între încordarea dincauza prezenţei tânărului misterios (nu aflăm niciodată numele său,doar vârsta, 20, nu știm de unde vine și ce caută—decât dacă am văzutfilmul de diplomă al absolventului de regie film Dan Piţa, din 1969,scurtmetrajul alb-negru „Viaţa în roz” și intuim în Puști redistribuireabiciclistului mort în accidentul rutier) și relaxarea provocată descoaterile repetate din impas de către acesta, dibaci și cu simţurilemereu ascuţite, ca un duh al pădurii. Reușitele Puștiului se transformăîn reușitele grupului pe care îl ghidează, mai mult sau mai puţinconștientizat, și au funcţia de a permite membrilor libertatea de a seexprima cu garda jos, fiecare arătându-și adevăratul caracter, lucrude care mai apoi se rușinează, amintindu-și de străin, suspectându-lpermanent de spionaj, când ei înșiși îl spionează.Pădurea este un laborator experimental, un labirint natural,permanent vigilat de către elicoptere și trupe de teren, pe tărâmulcăruia fantasticul erupe firesc din real și invers. Privită mai atent,orientarea prin pădure pare o parodie a unui simulacru de strategiemilitară.Dacă semnele de orientare turistică sunt pentru grupul urmărit(de obiectiv, de noi, de Big Brother) niște banale fanioane șicompostoarele aferente, întâlnite în urma unor calcule mai mult saumai puţin precise ale azimutului, pentru spectator ele se manifestă însemnele trecerii umane, în lumile cu care grupul se intersectează pe„LATURA MISTICĂ,ASCUNSĂ, ALUCRURILOR, MISTERULPE CARE ÎL POŢI ATINGESAU NU, CEEA CE ȘTIU ȘITOTUȘI NU ȘTIU...”drum, aparent întâmplător, în fapt minuţios calculat, la nivel simbolicși de structură: o tânără în bikini, care face plajă într-un luminiș,un camion cu găini, împotmolit în noroi—primul test al muncii înechipă, santinelele misterioase, îmbrăcate în negru, elicopterul caresurvolează zona neîncetat, făcându-se auzit când și când, ca un jinglemacabru, cealaltă echipă, alcătuită în contrast numai din tineri vioi, șicondusă de o Puștoaică, pe care o cheamă Oana, ca pe actriţa care îijoacă rolul (procedeu des întâlnit la Dan Piţa), calul alb—împrumutatdin „Nunta de piatră” și „Duhul aurului”, semn al fatalităţii, o orchestrăde muzică simfonică, lacul, strigătul de ajutor al unei femei, ucise cubestialitate, pe care doar Puștiul singur o găsește, după terminareaconcursului, la strângerea fanioanelor, apa cu miros de sulf, alaiul denuntă, un șarpe cocoţat într-un copac, un grup care caută un câineturbat, prăpastia—prilej de definire a fiecărui personaj, ca o trecereîntre lumi, însoţită de incantaţia propriului nume, un vânător cu iepurimorţi în mână, fugărit de jandarmi, două cruci, marcaje ale morţii adoi sportivi îngheţaţi pe care Puștiul se laudă că i-ar fi descoperit cuocazia altei perindări prin pădure, ploaia scurtă și împrospătoare devară, puţul imens și galeriile în care se rătăcește intenţionat Mitică,unul din veteranii grupului, șantierul pustiu al unei cariere de piatră,explozia în apropierea traseului de orientare, alte santinele, păzitoarea ceva-ului misterios din pădurea care freamătă, strigă, uruie,explodează și tace chitic.Finalul confirmă percepţia fantastică asupra întregii întâmplări,membrii grupului, odată reîmbarcaţi în autocar, întrebându-sereciproc de existenţa puștiului și, odată înţeleși asupra posibileiparticipări a acestuia alături de ei la concurs, se hotărăsc, în ciudainterdicţiei de oră, să se întoarcă, pentru a-l recupera. După încăo explozie asurzitoare, puștiul iese victorios din ceaţa strânsă lamarginea pădurii, pe bicicletă, cum a și intrat, lăsând din mersfanioanele la roata autocarului și continuându-și drumul fără ovorbă în ceaţa care se continuă și înconjoară grupul. Mesmerizati deapariţie, membrii grupului, coborâţi cu toţii din autocar, îl urmează,dispersându-se și dispărând cu toţii în albul din spatele căruia răzbateun soare bolnav. Să fie aceasta reușita puștiului-fantomă de a-i atragepe membrii grupului în lumea de dincolo? Să fie oare o halucinaţie,un vis? Să fie doar o poveste ingenios spusă, cu final deschis? Fie căreușim să ajungem la propriul răspuns, fie că nu, autorul ne dă și el ocheie a acestei ghicitori: este vorba despre creaţia izvorâtă din atracţiasa către „latura mistică, ascunsă, a lucrurilor, misterul pe care îl poţiatinge sau nu, ceea ce știu și totuși nu știu...” (Dan Piţa, „Confesiunicinematografice”, Editura Fundaţiei PRO, p.78)Popasul 2:O privire înapoi—drumul se face mergândHarta... nu se termină aici, mai am încă de trecut munţi, ape, prăpăstii,dar important este că am început drumul, concursul cu mine însămi,în orientarea prin desișurile filmografiei românești. Și, când pe parcursmă voi intersecta cu alţi drumeţi, voi putea răspunde că știu semnele,cel puţin pe cele care m-au adus până la... întâlnire.51