Film Menu #1 - WordPress.com

festivaluriFestivalul filmului de dragostede la Mons reţeta belgianăNu toate festivalurile de film sunt Cannes, dar cu siguranţă un premiu obţinut într-un festival devine un soi derecunoaștere internaţională și e demn de fluturat în faţa presei la întoarcerea în ţară. Până la urmă, indiferentde amploarea lor, festivalurile se străduiesc să selecteze membri ai juriului al cărui palmares să aibă unoarecare ecou, dovedind cel puţin teoretic experienţa lor vastă în domeniul cinematografiei.de Mirona NicolaPoate nu mulţi au auzit de Festivalul Filmului de Dragoste de la Mons. Eu cu siguranţănu știam nici măcar de existenţa orașului respectiv din Belgia până să îl cunoscpe unul dintre organizatori în timp ce eram voluntar la un festival de film autohton.Nici nu m-a interesat prea tare până la momentul în care am primit un telefon princare eram anunţată că sunt invitată împreună cu încă o persoană să particip la a25a ediţie a Festivalul Filmului de Dragoste. Iniţial credeam că va fi vorba tot devoluntariat, dar invitaţia oficială mă plasa în „Juriul Tinerilor Europeni”.Așa că pe 13 februarie am plecat cu Tudor, membru al „Clasei de Cinema” , spreMons. Curiozitatea era la cote maxime. După experienţa destul de confuză avoluntariatului la un festival de la noi eram curioși să vedem cum se desfășoarăunul asemănător în altă ţară. Și am văzut. N-aș spune că Festivalul de la Mons esteîntruchiparea reţetei succesului în materie de festivaluri de film, dar merită o priviremai de aproape.În primul rând, președintele festivalului este fost ministru al Audiovizualului în Belgia,deci etichetei de cinefil i se adaugă cea de foarte bun cunoscător al industriei. Nu credcă el a fost implicat în organizarea fiecărui detaliu al festivalului, dar cu siguranţă a știutsă își aleagă o echipă de oameni destul de tineri în marea lor majoritate și care au maimult sau mai puţin de a face cu filmul, nu sunt complet în afara domeniului. Cred căcea mai mare contribuţie a președintelului au fost relaţiile sale la nivel naţional, carei-au permis obţinerea unui sprijin financiar important pentru festival. Numai în juriul detineret și în „Clasa de cinema” am fost aproape 30 de tineri din toată Europa și chiardin Liban, pentru care festivalul a asigurat transportul și cazarea.Juriul tinerilor europeni a fost format din 7 persoane din Italia, Elveţia, Franţa, Belgia,Spania și România. Am urmărit o selecţie de 11 filme europene și i-am oferit unuiapremiul în valoare de 10000 euro, constând într-o copie subtitrată în limba francezăși distribuirea în reţeaua de televiziuni în Belgia și Franţa. Alegerea noastră a fost„Back Soon”, în regia lui Sólveig Anspach. Filmul fusese deja prezentat la Festivalulde la Locarno, unde a câștigat premiul „Variety Piazza Grande”. Acolo, ca și aici,s-a remarcat printr-o poveste originală presărată cu personaje și situaţii pe alocurisuprarealiste, dar pline de umor. Un alt plus al filmului este jocul actorilor, cei maimulţi dintre ei neprofesioniști, dar foarte potriviţi cu subiectul.„Back Soon” este povestea Annei, cel mai cunoscut dealer de marijuana dinReykjavick, care decide să își vândă „afacerea”. De aici se declanșează o serie deîntâmplări care frizează limita dintre real și imaginar, reușind să contureze destinulciudat al personajului principal. Alegerea filmului a creat o mică polemică întremembrii juriului din cauza temei abordate. Dăm drepturi de difuzare televizată unuifilm care vorbește despre droguri fără a le incrimina? În final răspunsul a fost da,pentru că Sólveig Anspach a creat o poveste în care marijuana nu este scopul, cimijlocul în raport cu care Anna evoluează până în final.Cealaltă opţiune ar fi fost un film francez, „Aide-toi et le ciel t’aidera” (povestea uneifamilii de africani care trăiește în suburbiile Parisului), dar alegerea noastră a fostdeterminată și de faptul că cinematograful islandez nu este foarte bine cunoscut. Înplus, deși este o poveste extrem de ancorată în real și foarte bine construită, nu esteun subiect foarte inedit, în special în filmul francez. Aș recomanda totuși „Aide-toi”ca o reţetă de subiect bine construit care deţine umor și dramă în dozele potrivite.De asemenea e un film care rămâne bine fixat pe retină, căci culorile foarte binestrecurate nu doar ca prezenţă, ci și ca simnificaţie, te fac să uiţi că personajeletrăiesc în Paris și te duc invariabil cu gândul la Africa.În afara filmelor din selecţie aș recomanda altele câteva pe care am apucat să levizionez: „Somers Town” (regia Shane Meadows, câștigătorul de anul trecut alpremiului Juriului Tinerilor Europeni pentru „This is England”) sau „Surveillance”(regizat de Jennifer Chambers Lynch și produs de tatăl ei). „Somers Town” este opoveste despre adolescenţi foarte diferită în abordare faţă de obișnuitele teenagemovies și cu un mesaj mult mai puternic. Unele situaţii sunt poate neexplicate pedeplin, dar pe ecran vedem o prietenie reală și cu o doză binevenită de sinceritatedin partea regizorului. „Somers Town” e un film destul de greu de încadrat într-ungen, dar poate cu siguranţă să stârnească interesul pe viitor în ceea ce îl privește peShane Meadows.„Surveillance” este un cu totul alt gen de film. În mod ciudat, este un thirller (că doarvorbim de fiica lui David Lynch) și singurul despre care am vorbit până acum carepoate fi pe drept inclus în categoria „film de/ despre dragoste”. E foarte greu săvorbesc despre el fără a dezvălui deznodământul așa că mă voi limita la a dezvăluică este vorba despre 2 agenţi FBI care ajung într-un mic orășel pentru a ancheta ocrimă ai cărei martori sunt o fetiţă de 8-9 ani, o tânără dependentă de droguri și unpoliţist corupt. Nu la mult timp după ce începe, spectatorul poate bănui despre ce evorba, dar suspansul te ţine bine ancorat în scaun: chiar dacă știi ce se întâmplă, vreisă afli cum.Participanţii la Clasa de Cinema au avut parte de vizionări de film urmate de discuţiicu realizatorii și „master-classes”. Una dintre aceste „lecţii de cinema” a fost ţinutăde Jean Claude Brisseau și a avut ca temă filmele lui Alfred Hitchcock. În cadruldiscuţiilor cu realizatorii, tinerii au avut ocazia să discute și cu regizori români- NicolaeMărgineanu și Adrian Sitaru- „Schimb valutar” și „Pescuit sportiv” fiind destul deapreciate de publicul festivalului. Filmul lui Adrian Sitaru a fost chiar recompensat dejuriul festivalului cu premiul pentru cel mai bun scenariu.Vorbind despre public, trebuie să spun că am fost surprinsă de numărul mare deoameni prezenţi la proiecţii. Cred că a fost și rezultatul unei campanii de promovare afestivalului foarte bine făcută. Probabil că această campanie a devenit eficientă de-alungul timpului; festivalul era la a 25a ediţie, iar Mons e un oraș destul de mic. În plus,cei care vizionau ultimul film al zilei puteau intra la petrecerea tematică organizată înfiecare seară. În afară de asta, cinematograful este privit altfel, oamenii îl văd ca pe ocomponentă culturală și nu doar ca entertainment. Nu spun că nu au existat filme lacare a fost prezent doar juriul, dar acestea au constituit cu adevărat excepţii.Festivalul Filmului de Dragoste de la Mons n-a avut numai filme de dragoste; maibine zis, filmele vorbeau despre feluri foarte diferite de dragoste. Dar cred că aroferi o lecţie importantă în ceea ce privește organizarea și popularizarea unui astfelde eveniment. E o lecţie pe care chiar și ei au învăţat-o în timp și nu o cunosc pede rost, pentru că probleme de organizare apar inevitabil, având în vedere numărulmare de invitaţi. Cu toate acestea, e o experienţă cel puţin interesantă în primul rânddin prisma oportunităţii de a vedea atâtea filme, dar și ca ocazie de a vedea un alt„model” de organizare a unui asemenea eveniment.80 05 ‘09 REVISTĂ DE CULTURĂ CINEMATOGRAFICĂ