Film Menu #1 - WordPress.com

dosar | cineaști româniul vieţii de zi cu zi, care e uneori atât de greu de suportat. De obicei,literatura reușește să analizeze aspectele adânci și ascunse alecotidianului. Ea trece dincolo de fapte și dezvelește miezul oamenilor,al relaţiilor și al situaţiilor. Pentru un film e mai greu să meargă atâtde departe. Mulţi au zis că e plictisitor. Că nu se întâmplă nimic. Șitotuși, sunt atât de familiare stările contradictorii prin care trece unom pe parcursul unei zile. Nu trebuie să cadă niciun avion, nu trebuiesă fie nicio revoluţie și nici vreo situaţie-limită. Viaţa e o materieprimă suficientă, în cele mai banale amănunte ale ei.Boogie este un bărbat de 30 de ani, căsătorit cu Smaranda. Au uncopil de 4 ani și încă unul pe cale să se nască. Boogie are o slujbă careîl pasionează, dar nu atât încât să îi umple viaţa. Nu prea mai are timpde altceva în afară de familie și slujbă. Și-a îngropat prea devremepulsiunile de tânăr aventuros, s-a despărţit prea repede de prieteniidin liceu și s-a închis în universul limitat al familiei. Așa că acum e untânăr ușor plicticos, sau, și mai bine, plictisit.Cadrul este un week-end de 1 mai, la mare, într-un Neptun gol, pentrucă toţi românii sunt plecaţi la bulgari. E totuși frumos și liniște peplajă. Doar că atmosfera e tensionată fără să se întâmple mare lucru.Smaranda – soţia – are grijă de Boogie așa cum are grijă de fiul lorde 4 ani. Boogie vrea să înoate în apa rece. Smaranda se supără. Sunttoate micile conflicte dintre doi oameni care încă nu s-au obișnuit cutoate diferenţele care îi despart; războieli mărunte rezultate dintr-oprea mică rezistenţă la stres-ul cotidian. Întâlnirea cu doi vechi –și parcă singurii adevăraţi – prieteni nu face decât să adânceascăproblema. Prietenii au rămas cumva în același stadiu: sunt ușorrataţi, dar liberi și cu aproape aceeași energie pe care o aveau cu 10ani în urmă. Scenariștii reușesc să adune în Boogie toate emoţiilecare compun o astfel de situaţie: e invidios pe prieteni, sâcâit deSmaranda, ar fi vrut să nu fie și ea acolo, sau să îi dea pace, se simtevinovat că vrea să stea mai mult cu ei, o iubește dar ar vrea să fiesingur în seara asta. Acţionează cu jumătăţi de măsură. Se întoarcecuminte la ea, dar refuză să înţeleagă că face parte din meseria eide “nevastă” să fie posesivă. Refuză să accepte că asta presupuneo căsătorie. Se răzvrătește, pleacă de-acasă, încearcă să fie încă odată “ca altădată”. E un străin în discoteca total alienantă, unde îșigăsește prietenii alergând după femei. Nu-nţelege prea multe din cese întâmplă pentru că anii de muncă și familie l-au transformat înaltcineva, l-au distanţat iremediabil de spaţiul ăsta al pierzaniei undenici muzica nu mai e “cum era odată” și nici atracţia pentru alte femeinu mai există.Dacă „Furia” avea doar un final memorabil și „Hârtia va fi albastră”avea un început marcant, „Boogie” le are pe amândouă, plus foartemulte momente care impresionează fără să reprezinte mari drame.Cearta conjugală aproape șoptită de la mijloc de film, din camerade hotel, conţine una din cele mai frumoase secvenţe de dialog șio relaţie între două personaje extrem de bine construită. Parteafrumoasă e că filmul nu ia partea nimănui, deși Boogie e eroul șipovestea e a lui. Fiecare are vina lui, fiecare are dreptatea lui. De fapt,vina nu e a nimănui. E un conflict inevitabil într-o relaţie. Replica luiBoogie “Ia plângi un pic!” răutăcioasă și atât de bine încadrată dupăsuita de replici tensionate dar reţinute, punctează exact greșeliledintr-o relaţie. Este momentul în care soţul încetează să mai fie soţ șie un pic egoist, ca și atunci când Smaranda îi mulţumește că a adus-ola mare “ca să fie bonă pentru copil”. Sunt genul de replici pe careoamenii le regretă imediat după ce le-au spus și genul de dialog spusla nervi, reprodus fără cusur de cei trei scenariști ai filmului. Apoisecvenţa absolut genială, aproape de final, când cei trei prieteni ajungla vechea vilă a lui Ceaușescu, unde erau odată păuni și unde acumnu e nimeni și totuși încă nu au voie să intre în ea. Se urcă pe gardși-ncep să ţipe ca păunii, e o libertate copilărească, pe care cu 10-15ani în urmă nu și-ar fi permis-o, dar care se oprește aici, pentru căacum e prea târziu. E deplasat pentru niște bărbaţi în toată firea săse comporte ca niște puști de liceu. Din câteva elemente simple capustiul din zorii zilei și liniștea în care răsună ţipetele lor, Munteancompune o atmosferă intensă care înseamnă de o mie de ori mai multdecât arată; o emoţie ”conţinută”, nu explicită.„Boogie” e poate primul film românesc care vorbește despre prezent,despre relaţii care se schimbă în timp, despre cuplu și intimitate șidespre cât de mult contează distanţa de 10 ani dintre 20 și 30 de ani;despre ce înseamnă să îmbătrânești și cât de greu este să accepţi acestlucru. Sunt lucruri poate mărunte pentru un public care caută drameintense, care să smulgă suspine, dar lucruri cu care absolut oricine artrebui să poată empatiza, dacă ar avea puţină răbdare.Uneori contează mai mult filmele careemoţionează direct și pe loc decât filmelecare schimbă cinematograful și lumeaRadu Muntean știe să scrie și are și echipa propice în acest sens -Răzvan Rădulescu și Alexandru Baciu. Știe să filmeze (Tudor Lucaciunu a dat niciodată greș); să se apropie suficient de personaje șitotuși să rămână la o distanţă la care spectatorului îi revine rolulsă descopere ceea ce regizorul a ascuns în cadru. Știe să își conducăactorii în fiecare moment de la cel mai mare – Dragoș Bucur în celmai bun rol al lui de până acum – până la cel mai mic – prostituatadată cu parfum ieftin din Medgidia și chiar și copilul de 4 ani (fiullui Muntean). Știe să fie realist cu măsură: să surprindă totul cu ooarecare distanţă, dar să găsească în acest “tot” nucleul de emoţiepe care îl cunoaștem cu toţii, dar n-am ști să îl redăm prea bine încuvinte.Poate par cuvinte prea mari și laude exagerate aduse unui cineastcare încă n-a luat vreun Palme d’Or, nici n-a stârnit vâlvă în presăși nici ropote de aplauze în săli. Dar uneori contează mai multfilmele care emoţionează direct și pe loc, decât filmele care schimbăcinematograful și lumea. Dacă după filmele despre revoluţie și dupăun sumbru „432” lucrurile păreau să n-o fi apucat într-o direcţie preaveselă, Muntean reușește cu Boogie să continue poate ce începuseCristi Puiu cu „Moartea domnului Lăzărescu” - drama personală,deloc de neglijat într-un timp în care tot ce mai contează suntrăzboaiele pe care le purtăm cu sine și cu ceilalţi; într-o lume în caresuntem lăsaţi singuri cu depresiile, fericirile și dezamăgirile noastre,fără să ne înţelegem cu adevărat unii pe alţii.64 05 ‘09 REVISTĂ DE CULTURĂ CINEMATOGRAFICĂ