dosar | cineaști româniRaduMunteanDacă Noul Val Românesc ar fi o familie, Radu Muntean ar fi copilul. Nu pentru că e mai tânăr, nici pentru căe mai naiv, ci pentru că are un fel de prospeţime sau de inventivitate cu care-ar putea face la un moment datlucruri mari. Nu e nici cel mai bun, nici cel mai rău din cineaștii români contemporani – de altfel, o clasificarear fi destul de neinspirată aici. Pare un regizor încă rătăcit, dar care e pe cale să-și găsească o voce; nouă,proaspătă și, cu puţin noroc, dezbrăcată de boala cronică a realismului minimalist.de Miruna Vasilescu62 05 ‘09 REVISTĂ DE CULTURĂ CINEMATOGRAFICĂ
Muntean a început să facă film târziu, la 31 de ani, după ani bunide lucrat ca regizor în publicitate – experienţă care i-a “tăbăcit”ușor simţurile astfel că primul său film are ușor de suferit: cautăextraordinarul din cotidian și unde acesta nu există, îl inventează.Muntean se detașează cu oarecare graţie de un prezent prea puţin“ca-n filme”. Nu atât încât să îl ignore; din contră, ia din el ce e maispectaculos, mai incredibil și mai românesc și spune în „Furia” (2002)povestea unui tânăr relativ inocent care descoperă că lucrurile nustau chiar așa cum crede el.Tânărul era Dragoș Bucur - pe-atunci un puștan firav, care nu sepricepea încă să-și rostească rolul astfel încât să sune natural. DarBucur știa să rânjească, să flirteze și să “se descurce” ca un tânăr dincartier, așa că alegerea distribuţiei nu e deloc prost-inspirată. Fata eDorina Chiriac – într-unul din puţinele roluri de film din care mi-oamintesc fără să vreau, cu un tricou lălâu de suporter de fotbal tras larepezeală pe ea. Apare chiar și un Andi Vasluianu avant-la-lettre, cuun fus murdar pe ochi și un rol suficient de consistent cât să prezicăo carieră ascendentă. Cireașa de pe tort era Adrian Copilul Minune,pe-atunci pe culmile gloriei, iubit și ultra-vizionat pe toate posturileTV și în toate cântările mioritice.„Furia” arată ca o fanteziea unui cineast tânăr, însetat să aratecât mai mult încă de la primul film„Furia” arată ca o fantezie a unui cineast tânăr, însetat să arate câtmai mult încă de la primul film. Există erou și antierou ca la carte(Gabonu’ - foarte interesant interpretat de un actor fără experienţă,dar cu suficiente cunoștinţe despre afacerile subterane aleBucureștiului), există bătăi cu sânge, soldate uneori cu morţi, existăcurse ilegale de mașini și o ciudată fascinaţie pentru lumea rromilorbogaţi care trăiesc în castele imense. Există chiar și o secvenţă desex deloc de neglijat într-un peisaj (cinematografic) destul de sterpîn acest sens – Mona și Luca intră prin efracţie în demisolul uneigrădiniţe și fac sex pe podeaua plină de jucării: diferit, fără să fiedeplasat, autentic și deloc penibil. Peste toate aceste detalii cârmuitedestul de stângaci vine un final care și astăzi mi se pare fără cusur.Mona și Luca înoată prin apa neagră, plină de plante lipicioase șide gunoaie. Plutesc în beznă fără vreo destinaţie, se îndepărteazăde pericol nu furând mașini (cum ar fi fost poate de așteptat de laun film altfel destul de americanizat), ci înotând tăcuţi. Momentul ecumva deasupra realului și joacă foarte bine rolul de “calm dinainteafurtunii” pentru că Luca pune punct filmului ceva mai târziu,răzbunându-se la întâmplare, cu o violenţă improprie, împrumutatăde la mediul în care trăiește. Poate că e ușor tezist faptul că serăzbună pe un om la fel de nenorocit ca toţi cei care i-au făcut luiviaţa amară, dar cadrul final fix, îndepărtat, cu Luca pe jumătate ieșitdin dubă și zgomotul pumnilor lui înfipţi cu sete în carne este absolutmemorabil.„Hârtia va fi albastră” spune mai multdecât „ce urât a fost la revoluţie!”Următorul film se înscrie în seria despre revoluţie din anul 2006.„Hârtia va fi albastră” este inspirat dintr-un caz real în care douăechipaje blindate ale ministerului de interne venite să apere o unitatemilitară, au fost măcelărite dintr-o confuzie. <strong>Film</strong>ul are o importantăvaloare de document în sensul că este <strong>com</strong>plet fidel realităţii și redăcu un fel de cinism ce s-a întâmplat în noaptea de 22-23 decembrie1989. Însă unul dintre principiile minimalismului cinematografic, pecare Muntean îl respectă cu succes aici, presupune că nu este nevoiede mijloace și eforturi prea mari pentru a stârni emoţii maximale.Cu toată alura de ciné-verité, cu imaginea neșlefuită și întunecată,cu ochiul rece medicinal, „Hârtia…” reușește să spună mai mult decât“ce urât a fost la revoluţie”. Reușește să redea fără strădanii emoţiilecontradictorii și dezorientarea tinerilor care au “făcut” revoluţia.În asta constă, de fapt, adevărata valoare de document al filmului.Nimeni nu știa ce face, nimeni nu știa exact împotriva cui sau a celuptă. Tot ce știau era că luptau pentru libertate și că era prima oarăcând chiar luptau, când nu se mai supuneau unui regim absurd, cândfăceau ceva pentru viitor. Aveau armele și motivaţia, dar niciun planși nicio organizare. Era suficient să tragă ca să simtă că luptă pentrulibertate. “Dinăuntru” revoluţia se vede altfel. Eroii sunt eroi dingreșeală, rezultatul unor coincidenţe nefericite, într-un război în caretoţi erau dușmani, fără să fie de fapt.Muntean nu desfiinţează revoluţia, ci o redefinește ca pe o realitatecruntă, dar absurdă, căreia nu trebuie să îi mai căutăm explicaţii saujustificări. Urmarea logică la filmul lui ar fi „A fost sau n-a fost” al luiCorneliu Porumboiu, care conţine același tip de constatare amară.Și de data asta distribuţia e reușită. Își păstrează vechii prieteni,dar aduce în prim-plan un tânăr (Paul Ipate) pe care nu-l face săstrălucească ca pe un martir, ci îl lasă să fie tânăr, bezmetic și dornicsă schimbe lumea în care trăiește – ca orice tânăr. Și toate mișcărilelui sunt lăudabile dar la o scară mică, umană, nu la nivel de conflictnaţional. Eroul pornește la luptă de unul singur, se expune pericoluluiși scapă ca prin minune dintr-o încurcătură care l-ar fi putut costaviaţa. Doar că acea mică “încurcătură” caracteriza o ţară întreagă derevoluţionari în căutarea unei revoluţii. Paranoia caracteriza orice om– de la civilul care se-nhăita cu alţii ca să lupte la televiziune, până lacel mai înalt grad militar îngreunat de povara unei responsabilităţiprea mari. Așa s-a murit la revoluţie: din greșeală, fără cauze reale șifără explicaţii.La toate astea se adaugă imaginea lui Tudor Lucaciu pe care mulţiau urât-o pe motiv că n-au înţeles prea bine ce se întâmplă peecran. Pentru că era întuneric. Doar că nici la revoluţie nu existaureflectoare care să contureze chipurile și să dezmeticească mulţimileagitate. Așa că Muntean rămâne și pe acest plan fidel realismului șinu intervine deloc în atmosfera reală dintr-un tanc, de pe o stradăpustie, dintr-un pod din care se trage. Întunericul este un personaj șiLucaciu a știut cum să îl “albăstrească” atât cât să lase loc unei raze desperanţă.„Boogie” dă o nouă, posibilă și dezirabilădirecţie cinemaului românescÎn 2008, Radu Muntean regizează „Boogie” și dă o nouă, posibilăși dezirabilă direcţie cinema-ului românesc. Replicile nu s-auconcretizat încă, dar va urma probabil un val de filme despre “nimic”-63
Change language