Film Menu #1 - WordPress.com

Ari Folman a ales animaţia pentru documentarul său pentrua se ajuta în procesul de reconstituire și pentru a nu plictisipublicul. Și nu putea să aleagă mai bine. “Valsând cuBashir” nu este ce te-ai fi așteptat să vezi la un documentar.Animaţia contribuie considerabil la crearea unei atomsferecinematografice și înlătură caracterul acela rece al prezentăriifaptelor, nu îţi îndeasă documente pe gât. Acest tip de naraţiunel-a ajutat pe Folman să se detașeze ușor de poveste (așa cumabstractizarea vizuală a ajutat-o și pe Marjane Satrapi, de exemplu)și să prezinte diferite viziuni asupra întâmplărilor vechi de 20 de aniîntr-un mod mai relaxat.Filmul începe în forţă cu secvenţa unui coșmar pe care un prieten i-lpovestește, moment revelator pentru Ari Folman - acesta realizeazăcă orice amintire legată de acea perioadă a dispărut din mintea lui.Stupefiat de această amnezie auto-indusă, Folman începe să își cautecolegii din armată care au fost cu el și care, speră el, îl pot ajuta săîși reamintească evenimentele din preajma masacrului de la Sabrași Shatila. Are un flashback recurent despre care nu știe însă dacă eadevarat sau nu. Când lipsesc detalii din memorie, creierul nostruadaugă de la el lucruri care nu s-au întâmplat în realitate pentru acompleta puzzle-ul. Filmul urmărește căutarea lui Ari Folman șidiscuţiile pe care acesta le are cu diferiţi colegi de infanterie, unpsiholog și un reporter care era în Beirut la acea dată.Ca tehnică, “Valsând cu Bashir” combină elemente de Flash cuanimaţie clasică, o abordare inovatoare care dă iluzia de rotoscoping(desenat peste material filmat). Coloana sonoră este compusă demuzicianul minimalist Max Richter („Stranger than Fiction”), darinclude și muzică clasică sau cântece celebre din anii 80 și piesecompuse sau rescrise special pentru film. “Enola Gay” (OMD) apare,de exemplu, în secvenţa petrecerii soldaţilor de pe vapor în timpulcăreia unul dintre cei intervievaţi își relatează viziunea - o femeieuriașă îl ridică de la bordul navei, începe să înoate cu el, iar vaporuleste bombardat. “Good morning Lebanon” apare cantată de soldaţiidin tancuri pe drumul lor către oraș, un moment relaxat și distractiv.Apoi, peisajul și versurile se schimbă și vedem tancul mergând prinoraș, strivind mașini pe versurile “You are torn to pieces/ You bleedto death in my arms”. Momentul este întrerupt de un atac-surprizăasupra tancului și urmează încă o poveste despre supravieţuire.Acestea au fost momente reale, decisive atât pentru vieţile celorcare au supravieţuit, cât și pentru cei care au murit luptând, iar noiintrăm în poveștile acestor oameni datorită modului în care ele suntreconstituite prin animaţie - mișcările camerei, unghiurile subiective,lumina, sunetul.Ce îmi place la acest film este modul în care Ari Folman reușestesă ilustreze aducerea aminte pas cu pas. E ca și când noi am fi uitatceva, apoi suntem obligaţi să ne readucem aminte, treptat, ce amtrăit cândva. Și în momentele reale există o mulţime de detaliinesemnificative în aparenţă, ultimele lucruri firești pe care soldaţii lefăceau înainte să intre în automatismul războiului. Viaţa între douăordine, între două deplasări. Halucinaţiile, gândurile obsesive despremoarte, detașarea de propria persoană, acţiunile lor. Totul curge firescși momentele de inconștienţă, de acţiune automatică sunt acceptate denoi ca firești. De exemplu, momentul care dă și titlul filmului este cel încare unul dintre cei intervievaţi ia MAG-ul colegului său și începe unvals nebun în mijlocul străzii, sub o ploaie de gloanţe, cu mitraliera înmână, cu feretism aproape poetic. Acesta este parcă apogeul nebunieirăzboiului, momentul-zero, ultima manifestare a libertăţii de a acţiona.Ultima parte a filmului anulează toată logica războiului pe careo acceptasem până acum. Dacă povestirile colegilor lui Folmanmai păstrau ceva uman, o legătura cu viaţa normală, neatinsăde lupte, finalul ne dezvăluie niște crime groaznice, un masacruplănuit despre care nimeni nu a vrut să știe la acel moment. Toţiși-au dat seama ce se întâmpla atunci, dar susţin că nu realizau cuadevărat că refugiaţii palestinieni erau uciși sistematic. Nu și-auasumat aceste crime deși pasivitatea lor manifestată prin privit de ladistanţă a contribuit la acea tragedie. De aceea, finalul rămâne clarpentru conștiinţa celor din cercurile care înconjurau taberele dela Sabra și Shatila: au cotribuit la masacru fie că îi împușcau, fie cătrăgeau semnalele luminoase care îi ajutau pe criminali să omoarepalestinieni.“Valsând cu Bashir” a fost interzis în câteva ţări arabice, dar în lunaianuarie a acestui an a avut loc prima proiecţie a filmului în Beirut,în faţa a 90 de oameni, datorită protestelor stârnite faţă de reacţiileoficialităţilor statului. Se pare că filmul a avut puterea de a schimbaceva cât de puţin acolo unde trebuie.25